Mă aflam la bordul unui vas comercial imens, instalat la post de către taică-meo. Analitic până la sânge, eram o aschie de care voia neapărat să se descotorosească pentru a-şi potoli setea pentru o aventură. De pe mare nu mai aveam cum să-i stau în cale. Femeia o intuiam în privirea sa, în gesturile sale trepidante. Deşi încerca din răsputeri să-şi mascheze intenţiile, era conştient şi el de falsa sa naturaleţe. Dar în fine, nu-i prea păsa de ceea ce credeam. Şi atunci de ce-i păsa ? – mă întrebam.

Ce făcea el n-avea nicio logică, ştia că nu-i ieşea şi totuşi se comporta în continuare prosteşte. Aşa că îl lăsam să bolborosească de unul singur şi mai apoi cu nişte marinari, foşti colegi de-ai lui din facultate, vechi nostalgii nicicând uitate. Se vorbea la persoana a treia despre mine, cum ca de obicei nu doream să particip la discuţii.

Mă lăsase în grija lor, iar ei îmi rânjeau înapoi cu nişte figuri demonice, abia aşteptând parcă să rămânem singuri şi să-mi provoace un necaz. Mai încolo însă, aveam să realizez că tot ce-şi doreau era să-mi inducă durere sufletească. Să-mi reproşeze nişte sarcini pe care nu le onoram, deşi nu ştiam că le aveam. Apăreau mereu pe parcurs, întotdeauna cu un pas înaintea mea, tocmai pentru a-mi fi imposibil să ţin pasul cu ele.

Astfel, eram vorbit pe la spate doar când eram de faţă să îi pot auzi. Efectiv când treceam pe lângă ei, se strângeau ca la comandă într-un cerc de rugby-sti şi începeau poveştile, întorcându-şi periodic capetele spre mine să vadă dacă mă uit într-acolo, pentru a mă rani şi mai tare.

Un fel de mustrare fără mustrare, dorită astfel permanentă. Voiau să mă îmbolnăvească de mania persecuţiei, închipuindu-şi totodată că aşa, lumea se va feri de mine pe tot parcursul călătoriei; se credeau fini artişti în aceste practici ale lor, calculate meticulos, şi îi lăsam să creadă asta pentru a fi lăsat în pace, deşi uneori mă obosea faptul în sine. Faptul că de fiecare dată când mă întorceam la pupitru, liniştea îmi era perturbată şi nu-mi puteam vedea de treburi. Aşadar, dacă mă apucam de o muncă, deja eram cu un pas în spate, şi oricât m-aş fi străduit, din start ea nu avea să fie neîndeplinită.

Revenind la momentul îmbarcării, totul s-a petrecut spontan şi fără voia mea, dar n-am comentat prea mult, întrucât eram dornic să fiu pus într-o altă situaţie, să observ lucruri noi. Vasul dispunea de o comunitate care în disperare de cauză şi neştiind ce să facă cu zilele lor, se puneau pe alergat, făcând ture pe puntea ovală a vaporului, dispusă pe mai multe etaje. Cu asta îşi omorau ei dualitatea şi clipa. Viaţa pe care o trăiau o luau ca pe un chin insuportabil, aşa că se surmenau şi o luau mereu de la capăt.

Deşi de aia se îmbarcaseră, să uite, efectul a ricoşat invers şi neaşteptat şi le-a tăiat avântul, provocându-le o criză peste care nu puteau trece. Mă gândeam că în momentele de maximă tristeţe îţi demonstrezi tăria în faţa greutăţilor, pe când pe ei îi podidea un plâns interior dus până la isterie. Nu mă afecta nimic, doar observam, doar asta îmi propusem.

Mâncarea fiind inexistentă, mergeau la cantină pentru a sta de vorbă pe la mese. Se făceau că aşteaptă prânzul, iar bucătăreasa la fel. Plasată în spatele unui pult, se prefăcea şi ea că-i va servi, deşi toate formele acelea scobite în plasticul bufetului erau goale şi uscate, dar şterse în permanenţă cu cârpa pentru a ne întreţine iluzia.

Atmosfera e foarte greu de descris, nimeni nu ştia de ce sau încotro fuge. Neprimind niciun răspuns, am început şi eu să alerg, să văd încotro mergea pista lor, dacă ar fi avut vreodată una. Priveam în jos (numai eu cercetam fiecare colţ, restul parcă aveau ciucuri de cai) şi observam că etajele erau de fapt nişte movile abrupte de pământ, acoperite cu o dungă de iarbă, cum totul se vedea de la o mare înălţime. Eram mulţumit de observaţia mea şi mirat în acelaşi timp de ceea ce descoperisem.

Linia de sosire era un bazin scund, umplut abia pe fund cu o apă gri, a cărui mizerie nediluată şi pală se strângea mâzgos înspre mijloc. Acolo îşi clătea fiecare picioarele, după care mergeau la duş. Pentru asta trebuiau nu să plătească (nimeni n-avea bani), ci să se roage într-un mod cât se poate de umilitor de funcţionara de la ghişeu să le permită împlinirea acestei simple necesităţi. apoi te aşezai în faţa unui automat de cafea care de fapt te spăla. Apăsai un buton cât palma, roşu şi lucios, conceput special pentru proşti, care declanşa jetul. Eu m-am dus înaintea cozii care se milogea şi pur şi simplu m-am spălat.

Erau atât de lungi zilele acestor oameni, încât semănau cu capătul unui fum de ţigară. Prin urmare, cu mintea lor îngustă, nu le puteau vedea nicicum sfârşindu-se, împunşi la ochi de o dimineaţă perpetuă ca după o serie de nopţi nedormite. Erau smintiţi de-a dreptul, măcinaţi. Cauza o ghicisem fără efort, nu îşi puneau niciodată întrebări. În schimb, mă bucuram că eram singurul care vedea nopţile şi prin urmare, puteam cugeta, devenind invizibil.

Când am coborât la subsolul vasului, i-am găsit pe prietenii mei marinari, care uitaseră de mine şi eu de ei. Senzaţia era că se născuseră aici, într-un aer îmbâcsit, transpiraţi şi acoperiţi de funingină, fără ca ei să o ştie. Împingeau cărbunii în sobă şi urcaţi claie peste grămadă pe o canapea, se înghesuiau unul în altul într-un trenuleţ şi se trăgeau prosteşte de mâneci, certându-se pe telecomandă, deşi toti alegeau acelasi post.

Aproape că eram gata să cred că jucau lapte gros sau că aveam în faţa mea un miriapod. Ronţăiau pulpe şi apoi le sugeau oasele, mânjind cu nepăsare tot ce era în jurul lor. Prin asta se amuzau teribil. Când priveam înăuntrul lor, imaginea era cea a unui miez clicos de pâine.

La aceştia am ajuns pentru a le înmâna nişte beţe chinezeşti, pe care mi-au ordonat imediat şi dispreţuitor să le azvârl în stilul unor chibrite peste lemnele clădite pentru a le aprinde focul. Cu strângere de inimă, le-am rupt în două, dar s-a aprins instant şi am ieşit, fără ca aceştia să-mi mai arunce vreo privire. Eram în fond un servitor, care automat trebuia neluat în seamă. Dispensabil.

Priveam pe gemuleţ decorul vremii. Se schimbase. Norii erau negri acum, iar în lumina fulgerelor, valurile creşteau din ce în ce mai tare. Nimic ameninţător însă, doar constatam.

Deodată, toţi eram goi sau îmbrăcaţi în costume performante de sport. O tipă făcea podul de sus pentru a scăpa de durerile de burtă, toţi aveau dureri de stomac. Găsisem un prieten şi am început să discutăm, însă în ton cu ceilalţi, dădeam şi noi afară, scăpându-ne involuntar greaţa unul pe altul. Finalul poate părea ciuntit, dar…