„I would rather be ashes than dust. I would rather that my spark should burn out in a brilliant blaze than it should be stifled by dry-rot. I would rather be a superb meteor, every atom of me in magnificent glow, than a sleepy and permanent planet. The function of man is to live, not to exist. I shall not waste my days trying to prolong them. I shall use my time.” (Jack London)

Îți mai aduci aminte cum ne-am cunoscut? Tu amețită, iar eu beat, tu amețită de ce era în jur, eu beat de prezența ta. Mi-am făcut curaj, să te caut, să îți scriu. Mai târziu mi-ai spus că ai râs de cuvintele mele și cât te-ai mai distrat, probabil că așa aș fi făcut și eu. Dar o făceam singur. Eu doar când iubesc spun lumii întregi, cînd judec mă feresc să știe mulți pentru că de cele mai multe ori greșesc.

Mi-ai adus o gură de aer proaspăt și un pumn de vise. Eu, flămând, îți devoram fiecare cuvânt, așteptam cu nerăbdare orice semn de la tine, o mângâiere, o privire. Toate mă aruncau într-o stare de sevraj când întârziau să apară.

Îți mai aduci aminte cum ne-am cunoscut? Cum am ajuns să ne știm secretele acelea, care nu ți le spui nici măcar ție de frica prejudecăților? Eu țin minte, țin minte acea ancoră, o am în colțul ochiului, o simt în fiecare dimineață când îți scriu și în fiecare seară. Eram fericit cu orice mică doză îmi dădeai, mi se întorcea lumea pe dos în cel mai dulce mod cu putință, iar acum din „ceva ce nu este, dar un tot care există în nimic” am devenit… dușman. Mi-ai umplut zile și nopți, iar eu umpleam foi. Le umpleam cu tine, despre tine, pentru tine, cu tine. Mă vedeam pe mine undeva în licărul ochiului tău, în punctul acela din cel stâng.

Mă revedeam în fiecare pahar de vin, alb… acela ne plăcea, mă revedeam în linia rotundă a paharelor de cristal care unduindu-se te sărutau. Un strop ți se prelingea pe gât iar eu îl urmăream cum se evaporă ca un vis.

Apropo de  ele, dacă am avea puterea de a alege ce să visăm în fiecare noapte, oare… eu oare aș alege să te mai visez pe tine? Te-am visat de atâtea ori încât așternutul în care dorm păstrează linia trupului tău, nu al meu.

Firul gândirii îmi este aruncat într-o furtună, e lovit din toate părțile de așteptări și negări, de culmi ale extazului și dezamăgiri crunte. Vreau să ard, să ard o dată, să mă consum, să dau drumul flăcărilor ce mă mistuie pe dinăuntru și mă îndepărtează de tine. Ard, dar ard pe dinăuntru și nu mai ai cum să îmi simți căldura, de aceea e atât de rece azi.

Îți mai aduci aminte? Eu nu.