Agitație surprinzător de mare pe holul Cinema City din Atrium Mall Arad. Totul pentru un film românesc: „Despre oameni și melci”. Un semn bun… și nu numai faptul că echipa filmului a vizitat și Aradul (printre alte orașe), ci faptul că filmului românesc, încet-încet, i se acordă o atenție din ce în ce mai mare, iar acum, după ce am văzut producția, pot să spun că, într-adevăr, merită. Decepția serii a fost, pentru noi toți, că Bârlădeanca nu a putut să vină – a făcut ceva indigestie, cică, dar ne-au asigurat că nu mâncase melci.

Acuma eu nu sunt un cine-știe-ce cinefil și, spre rușinea mea, nici la capitolul filme românești bifate în agendă nu stau prea bine, dar în calitate de flăcău la 26 de ani (care nu are amintiri prea intense din anii ’90 – când se petrece acțiunea filmului) pot să spun că „Despre oameni și melci” e TRAGICOMEDIA Anului în România. Repet, e primul film autohton văzut de mine anul acesta. Se mai pune afirmația? …În orice caz, un lucru e clar: poate că e primul film văzut dar, de acum încolo, cu siguranță nu e ultimul.

Înainte de toate, trebuie să menționez prestația excelentă a actorilor. Niște oameni de o naturalețe debordantă, iar o altă chestie ce merită nota 10 e legată de imagine… în afară de o reclamă Fanta de pe stradă nelalocul ei, filmul e o adevărată enciclopedie vizuală a vremurilor din anii ’90… Găseai elemente vintage la tot pasul: macromeu peste televizor, poze alb negru puse în vitrină, telefon din ăla antic cu disc, ceas enervant de clicăitor cu un cuc care anunță ora exactă, viniluri cu Julio Iglesias… vestimentația, banii de atunci… până și microfonul din mâna unei reporterițe arăta stângacia design-ului din anii ăia… sau ”bazooka” aia supradimensionată pe umărul cameramanului…. Străzile erau seci, ca și-n copilăria noastră, mă refer, bineînteles, la cei de vârsta mea… când cel mai tare loc de distracție putea fi doar Parcul de copii, iar tot ce puteam visa era o vată pe băț și, maxim, o bicicletă Pegas. Cu această ocazie, în schimb, cei de vârsta mea ar putea să aibă o imagine cât se poate de veridică, poate chiar sensibilizantă, despre cum trăiau părinții noștri p-atunci. Dincolo de problemele din familii ce există și astăzi (de genul înșelatul muierii, riscul de a rămâne șomer)… m-au “atins”, de exemplu, scenele în care cuplurile se puneau în pat… cu cearșaful și pijamalele alea îngălbenite, cu perna aia mică cu rânduri de floricele roz desenate pe ele… semi-întunericul de lângă veioză, sau semi-lumina din becuri… ușile din lemn de pe care vopseaua se cam duce, toate astea crează o lume în care nu cred ca ai avea chef să (mai) trăiești. Sărăcia era „zugrăvită” genial pe pereți.

…și ia încearcă să supraviețuiești în aceste condiții, mai ales când totul pare să meargă pe apa sâmbetei!

Povestea filmului, aparent, e simplă. La răsăritul capitalismului mioritic, printre sărăntocii ăștia de români, vai de capul lor, vin niște șmecheri francezi (vai și de capul lor, că nu-s ei nush ce businessman-i de elită, poate doar comparativ cu șefu’ tipic românesc care e doar un “supraviețuitor” uns cu toate alifiile, o vulpe bătrână, un “papagal” din anii ceaușiști). Vizita lor e hilară, dar în dicționarul business-ului poate nu există cuvântul ăsta. Vor să cumpere fabrica ARO ca să o transforme într-o crescătorie de melci. Bineînțeles, clasa muncitoare se revoltă. Cuvintele directorului ARO (Dorel Vișan) sunt antologice: „Ce ați strigat la Revoluție, când v-ați adunat cu toții aici la uzină? »Li-ber-tate, li-ber-tate!…« Acum o aveți! Descurcați-vă!”

“Tranzacția” asta nu e o veste strălucită pentru nimeni. Doar 300 de angajați vor avea șansa să prindă un job la noua fabrică… dar e și aici un mare DACĂ. Iar restu’… Au revoir! C’est la vie! Ideea salvatoare ar fi una cât se poate de tâmpită… dar, vorba aia, cine nu încearcă, e un melc! Eroul principal, George (Andi Vasluianu), găsește o clinică care “salvează familii”… în sensul că recoltează sperme ca să le vândă bogătașilor europeni care au probleme la acest capitol. 50 de dolari / spermă ori 1000 de oameni, ori 6 (timp de șase zile) ar însemna o sumă ce supralicitează chiar și oferta francezilor. Deci… „Tovarăși, hai să cumpărăm noi fabrica!”. Simplu, cum ziceam. Doar că în viața reală lucrurile nu merg chiar așa, iar regizorul Tudor Giurgiu a reflectat genial acest aspect.

Descrierea filmului e “comedie”… însă eu l-aș numi mai degrabă TRAGICOMEDIE. Ori, poate și mai inspirat ar fi, conform lui Andrei Gorzo, o “Dramedie”. Cum zicea și staff-ul filmului la conferința de presă de la Cinema City, de fapt povestea încearcă să intre în sufletul mai multor români, atingând niște sentimente comune, deloc plăcute, din viața de zi cu zi, astfel că mesajul subliminal e mult mai adânc decât s-ar crede, la prima vedere. Singura fază funny în sensul funny al cuvântului a fost doar replica lui Ion (Ovidiu Crișan) soției, când ea (Alina Berzunteanu) îl întrebase dacă fac “ceva în seara asta”, iar acesta îi spusese că „Nu se poate. Lucrez pentru export”. Sincer, pe mine m-a mai bufnit râsul când gigolo-ul ăla francez cântase o piesă Julio Iglesias pentru Monica Bârlădeanu, într-o discotecă… desigur, la o seară de karaoke. Și desigur, o discotecă cu casetofoane. Trebuie să vezi fața Monicăi, sensibilizată până peste limita umană, când îi e dedicată o piesă Julio Iglesias!

Era să uit de „fascinanta” apariție de 5 secunde a lui Puya, tocmai la scena cu discoteca. Deci se cânta „Drumurile noastre toate”, iar șmecherasul ăsta de cartier îți dădea impresia că e chiar cel mai experimentat când vine vorba de cântat la microfon. Nu știu cine l-a fraierit că asta-i va fi bine imaginii lui, dar aplauze pentru cel care l-a convins să apară exact în filmul potrivit, la scena potrivită!

Nu am înțeles la început de ce debutează filmul cu niște înregistrări cu apariția lui Michael Jackson în România. Probabil că era o senzație, n-am de unde să știu (aveam 6 ani), dar îmi imaginez că copiii nației erau în delir (p-atunci nimeni nu-l suspectase de pedofilism).

De fapt, era să-mi dau seamă, avea un rol semnificativ în acest film: el era mesagerul acelei fabule ce unii numeau “American Dream”… el, Michael Jackson, în carne și oase (se simte sarcasmul macabru, nu?) în România. Într-o țară care scăpase de comunism de doar 2 ani…

Va reuși eroul nostru să mobilizeze o întreagă clasă muncitoare de la ARO să doneze spermă și să cumpere fabrica? Și pe lângă asta, să mai și reușească să-și salveze propria familie de la un divorț ce nu i-ar conveni nimănui, mai ales lu’ ăla micu’…

Morala filmului poate fi interpretată mai amplu. Merită reflectat asupra ei, după ce-l vezi. Poate… cu o spermă nu se face primăvară. Cu 1000… rămâne de văzut. Rămâne de văzut și autenticitatea ei, asta în măsura-n care cea mai căutată e sperma de student danez…

Comparativ cu mai marii capitalismului… noi, românii, suntem niște melci.

Poate melcii melcilor noștri… vor apuca să ajungă la Paris.

Iar filmul… la Cannes. Cu puțin(mai mult)ă baftă!