Un strigăt real, viu, mici interludii la tobe, solo-uri minunate la chitară, o trompetă viguroasă de un efect săltăreţ, plutitor, care te purta undeva într-o Vamă Veche personală, sudoare, ochi mai mereu închişi, mesaje puternice, mergând dincolo de ideologii, pentru oameni, pentru Roşia Montană, pentru corupţia din biserici, pentru edilii locali mânjiţi până-n coate, pentru bătrânii care dorm în gări, pentru copiii abandonaţi. Cam despre asta a fost concertul Lunei Amare, nimicitor de reuşit, luând-o şi eu mai înspre metal aici. O trupă fluidă şi perseverentă, simbolizând în fapt furia unei generaţii reduse la tăcere, la ultima sa licărire, înceată, dar intensă – unde zgomotul social (şi nici atât) e tot ce-a mai rămas.

Furioşi, dar percutanţi, au mers către final pe piese acustice, pentru a mai tempera atmosfera, şi totodată pentru a-şi reveni puţin din acel urlet continuu şi apocaliptic, pe care nu îl puteau obţine la un moment dat, decât punându-şi mâinile pe obraji şi masându-i periodic; ce-i drept, un gest uşor emfatic, dar ce mai contează ? Totul a fost atât de închegat cap-coadă (aici punem şi sonorizarea excelentă), încât ai fi zis că instrumentele au fuzionat cumva, într-un subsol unde, cum adesea se întâmplă, fumul şi aerul au devenit acelaşi lucru, odată cu transformarea spaţiului public în ceva betonat şi sărăcit de viaţă-n întregime.

Pe lângă siguranţa fulminantă afişată de băieţi, la fel de bine puteai observa acele pete de transpiraţie uriaşe, crescute pe cămăşile lor ca un al doilea cer al nopţii. Iar dedicaţiile pentru jandarmeria română au potenţat şi mai bine aerul protestatar, spre un final cu trei bisuri zdravene, unde pletoşii încă mai aveau de muncit din capete, şi unde fetele din primul rând continuau să-şi afişeze deplina adoraţie, în hainele lor scurte, strâmte, rupte (bineînţeles), cu tenişii-n picioare şi cămăşile strânse la brâu.

Aşadar, până data viitoare, aveţi mai jos un video şi fotografiile.