Un mare clasic care a murit, probabil, de anorexie, zicea că iubirea trece prin stomac. Naivii o asimilează cu fluturi, realiștii, pur și simplu, cu o reacție chimică. Biologii și fizicienii tac din gură. Să tacă. Nu e treaba lor. Următoarea… hai să-i zicem: „scrisoare” – nu e despre o poveste de dragoste clasică, fiindcă subiectul e o blondă. O blondă în adevăratul sens al cuvântului: vopsită.

Știi?, adevărul e că, de o vreme încoace, simt fibrilații în tot corpul când mă lovește gândul să te sun sau să-ți scriu. Mă lovește cam des. Respir greu, alunec în somn și am, uneori, o febră fatală deși sunt rece ca un robot. Transpir în ploaie și mor de frig sub soare liberă. Fumez exact atunci când nu-mi vine să fumez și nu mă lovește niciodată gândul că ar trebui să mă las. Poate… dacă aș avea un motiv. Poate moartea care bate la ușă. Sau starea de confort că am încuiat bine ușa aia futută. E ceva în aer și nu e bine. E o viroză neanunțată. O nouă tulpină de gripă porcină mult mai gravă ca s-o mai băgăm în seamă. E ultima șansă de tăcere a morții. Sau ultima șansă de a mai simți bătăile inimii…

Poate ar trebui să clarificăm definiția termenului de “bubble words”. “Bulele” astea reprezintă calea romantică, dar genial de eficientă, de acces între picioarele unei femei. Sau mai bine spus: a oricărei femei. Sunt “simple” cuvinte pompoase, epitete, metafore clandestin de frumoase care răsună incredibil de halucinant în timpanele femeii, ca un duș fierbinte cu aloe vera și mirific spa… “skin so soft”, “soft & smooth”, “harmony new collection”, “blue sky shower gel”, “joghurt vanilla honey”… de ce crezi că fabricanții de cosmetice dau nume atât de silky-milky produselor care se vând ca …(era să zic zahărul)… sarea de baie? Știu asta, nu fiindcă am dat o fugă mai-nainte în cabina de duș, ci fiindcă e un experiment științific dovedit. Încearcă doar să vorbești ca un poet unei fete care ți-a dat deja semne cum că te(-ar) vrea… vezi cum se joacă cu firele de păr? Dacă-și mușcă deja involuntar buzele ești pe calea divină. Eye contact. Ține minte. Și să fii cât mai serios cu putință, dar cu un zâmbet (poate un pic chiar) pervers în colțul gurii. Dar să trecem peste. Nu aveam intenția să dau lecții de seducție ca-n revistele de specialitate.

[mai ales că… se mai întoarce roata. futu-i!]

Asta te-a marcat, probabil, și pe tine când m-ai prins buimac într-un club de fițe… ții minte ( știu ) …te-a atras fularul meu lung și generos, și prezența mea ieșită din tipar, incomparabilă cu masculii din acea încăpere. Te-a atras barba mea, părul meu ciufulit, sălbăticia din ochii mei… și felul meu de a înnebuni o fată. Mi-ai zis că făceam pe importantul, că nu-ți dădeam prea mare importanță. Chiar așa era. Zvâcnește, dansează, joacă-te cu focul! Chiar dacă e o flacără aproape stinsă. O plazmă pe cale de dispariție din proprie inițiativă. În schimb, în secret, ceva a reușit să îmi atragă atenția. Am văzut ceva în ochii tăi ce nu trebuia să văd. O melancolie perfectă, poate, o stare de complicitate statică, o stare de lehamite văzând toți cretinoizii ăia care se mișcă haotic și fără direcție, o potențială revoltă a conștiinței despre ceva ce era înainte și nu prea mai avea rost să fie. Căutarea a ceva nou… și frica deopotrivă, de acel ceva nou. Exact. Frica de necunoscut. Curiozitatea și confuzia naturală în același timp. Ai reușit să trezești leul adormit din mine, ai reușit să mă faci să mă uit în gol câteva secunde și să te caut ca un descreierat cu ochii închiși, în mulțime. M-ai îmbrățișat și m-ai întrebat suav “simți?”…………. “da”. Simțeam sânii tăi lipiți de pieptul meu osos dar am așteptat să mă lămurești ce anume ar trebui să fiu în stare să simt. “Inima. Cum bat inimile noastre”. Hehe. Nice try – mă gândeam. Impresionant, chiar. Mai ales din partea unei pițipoance mai pițipoancă decât toate pițipoancele de pe pitipoanca.org. Însă, ceva, poate partea dreaptă a creierului meu care încă se mai amestecă fără voie în treburile mele, m-a făcut să mă concentrez și să explorez tactil pieptul tău fierbinte… mult mai adânc. Da… chiar am simțit-o. Era inima ta. Bătea ca un pui de balaur în buzunarul unui cangur… și totuși… atât de armonios. Nici urmă, în schimb, de inima mea. Nu am simțit BPM-ul. Era un moment de liniște și pace. Un feng shui perfect, un flashback din Rai care a luat locul clubului. A dispărut muzica, a dispărut gălăgia… mulțimea. Eram doar tu și eu. Ca niște stafii atingând – în sfârșit – Nirvana. Formând un tot organic. Tu și eu – o rezonanță. Inseparabili.

[apoi ai dispărut.]

Săptămâni întregi. Te-am căutat cum își caută prădătorul de elită cea mai prețioasă pradă. Te voiam atât de mult încât am uitat de ce anume te vreau. Nu mai conta motivul sau consecințele (indiferent că vorbim de ale mele sau ale tale)… conta doar căutarea și target-ul suprem de a te găsi. Să te am în vizor. Să simt că mai merită o astfel de căutare. Să simt că trăiesc. M-am săturat să fiu purtat pe aripile vântului. M-am săturat de fast-food, de pasărea gata-gătită care sare în plasă și o devorez nimicind orice urmă – scuipând, maxim, scheletul. Și cu toate că știam că nu ești chiar ținta perfectă pentru asta… să risc să fac ceva ce n-am mai făcut demult… m-am încăpățânat să cred. Să cred în ceva ce unii numesc ironia sorții, gen. În frumusețea prostiei. În cea mai ușoară cale spre fericire. Voiam să mă arunc în prăpastie cu zâmbetul pe buze.
….iar dintr-odată, când m-așteptam cel mai puțin…

[ai reapărut.]

În principiu știu care e limita legală ca o fată să nu te aibă pe degetul mic… dar …hmm tentația era prea mare…

Erai în Italia, dar te-ai gândit la mine. Ți-ai reactivat facebook-ul. Ai vrut să mă cunoști. M-ai lăsat (nu știu cât de tactic) să te cunosc. Ai vrut să mă vezi. Să m-auzi. Să mă săruți, să mă îmbrățișezi. Să mă “cucerești”, cică :))) …pizdă penală. Am inversat, desigur, regulile jocului. Acum eram eu cel care te-a cucerit. Două-trei fraze încărcate cu “bubble-words” și erai deja udă. Ai stat în fiecare seară cu sufletul la gură să vezi dacă apar pe messenger, dar… paradoxal, ai reușit să mă faci să fac, după un timp, același lucru. Se numește dragoste? Cine știe… Știu doar cu certitudine că eu nu. Nu mai știu ce e dragostea. Îmi pare rău. Poate te-am dezamăgit când, în sfârșit, ne-am văzut, ne-am îmbrățișat din nou, te-am sărutat, te-am… te-am. Dar, de data asta, poate n-am fost un actor chiar atât de bun. Sau poate am căutat muza în persoana nepotrivită. Sau poate și tu, la fel. Am mai făcut greșeala asta în trecut. De două ori. După primul mare eșec am jurat că n-am s-o mai repet. N-aveam nicio șansă. A doua oară am căutat, de fapt, o clonă. O clonă după „singura fată”. La fel și acum. Ești doar un hibrid al căutărilor mele deșarte. Demult uitate. Ești doar o pasăre Phoenix a naivității mele înnăscute. Ești încă o răzbatere a sorții mele ce am alungat de câteva ori. Nu sunt făcut să iubesc. Nu mai sunt. Și… ceva, poate partea dreaptă a creierului meu, poate stomacul meu gol care, săracul de el, nu mai reușește să-mi semnaleze nici foamea – decât printr-o durere de cap insuportabilă și ireparabilă – mă face să cred că nici nu voi fi.

Atât. Deocamdată, firește.

[game (is not yet) over.]

Curiosity killed the cat, but satisfaction brought it back…