„Ai grijă la melc”, îi spun eu.

„Nu l-am călcat”, spune ea trăgându-și piciorul la o parte.

„E în regulă, i-ai dat doar puțin casa peste cap”, zâmbesc eu. Nu am mai continuat, că mi-a dat Lumea peste cap… Îmi era drag să o văd, doar atât, îmi era drag să o știu lângă mine și mă uitam cu atenție la ea, o sorbeam cu totul să o pot păstra pentru mine. Tot nu reușeam să înțeleg cum de chimia ei a fost cea care s-a mulat pe a mea. Mi-a intrat în molecule și a început să le agite, să le împrăștie în cel mai întunecat colț al ființei mele, mi-a trezit tot corpul, dar cel mai frumos lucru, unul atât de drag mie, m-a dat pe mine mie însumi.

„Sunt ciudată”, spune ea…

„Nici nu mi te doream altcumva”, îi răspund eu în gând. Mi te-am dorit demult să vii, aproape că renunțasem la idee, devenisem un tablou veșnic neterminat, unul ale căror culori au început ușor să se estompeze, să devină gri.

Ca o pictoriță desăvârșită, mi-a luat cu pensula ei cuvintele ce eu nu le mai găseam, cuvinte ce refuzaseră până acum să fie scrise, iar imaginile din capul meu ce nu mai știam să le transpun, ea mi le-a cântat cu vioara gurii ei.

„Nu știu unde o să ajungem”, spune ea cu o voce tremurândă.

„Vedem noi”, o asigur eu. Dar nu i-am zis că am ajuns deja, cel mai greu drum… noi l-am parcurs deja, cu toate rănile și loviturile, am ajuns exact acolo unde trebuia, să ne vedem, să ne ținem în brațe… să ne sărutăm, să simt cum îmi este cald atunci când este frig.

Am ajuns deja, draga mea, nu-ți mai pune probleme, de aici lasă-mă pe mine, ești frântă, văd asta, dar mai văd și că nu ești înfrântă.

„Lasă, că te tratez eu”, zice ea… doamna doctor… promit să te las și să fiu răbdător ca și melcul ce l-ai întors cu lumea în sus.