Mă uitam înainte să plec spre TEBA la cele trei evenimente KINO organizate de cei de la Citizenit, adăugându-l aici şi pe acesta, şi mă gândeam, oau, ce frumos stau aranjate pe FBK, aşa, unul sub altul, tâc, tâc, tâc, ca-ntr-un Tetris perfect.

Eram foarte curios să aflu despre ce este vorba, tot auzisem de Dr. Strangelove, văzusem şi faptul că e pe locul 50 în topul realizat de imdb, câteva articole internaţionale, şi pe deasupra îl mai aveam şi pe listă de ceva vreme.

Cu nici o oră înainte mi-am făcut curaj să merg pe jos prin ploaie, fiind ferit de picuri sub o umbrelă mare şi neagră, făcută parcă pentru londonezi.  În plus, lângă mâner scria cu majuscule TCM, deci eram mai mult decât pregătit să mă duc la o seară de film aşa cum îmi place, cu cerul gri şi mohorâtă, şi cu un film din anii `60 ales cu grijă din cine ştie câte alte titluri. Faptul că sunt un rain lover mi se trage probabil din copilărie, când mă uitam la desene gen Familia Adams, Scooby Doo sau Little Dracula şi unde furtunile erau destul de frecvente, iar la ţară abia aşteptam să vină vremea grea. Întotdeauna m-au fascinat picurii de ploaie, cum cad ei aşa din cer, neopriţi de nimeni.

Am ajuns pe la şi 20, cotind-o la dreapta de la Podul Traian şi ocolind în grabă melcii de pe trotuar, de-ai fi zis că-s nişte jaloane. Era plin de ei, îi vedeai cum se chinuie să se organizeze parcă. Când să intru, văd în dreptul halei o ceată de câţiva inşi la cămaşă, îmbrăcaţi în blănuri scurte, căptuşiţi în zona umerilor şi cu cingătoare. Nu-nţelegeam ce se-ntâmplă, ba mi s-a făcut şi puţin frică odată ce i-am zărit, având în vedere braţele acestora, asemănătoare unor vikingi. Apoi am aflat de la organizatori că sunt formaţia „Lupus Dacus” şi că vor ţine un scurt concert înăuntru, cu ocazia Zilei Internaţionale a Iei (cât detest eu prostiile astea, mă refer la „Ziua apei” ş.a. născociri de genul). În fine, iniţial, totul trebuia să aibă loc în „Parcul Eminescu”, nu aici, dar fiind vremea aşa, TEBA a fost invadată pentru câteva ore de sânziene, gagici şi-o expoziţie de ii. Alături de aceştia au mai cântat şi cei de la Corso.

Revenind la ale noastre, m-am dus, mi-am luat un vin, am aruncat nişte lei în cutia de tinichea de pe cântar (pe care unii mai încolo chiar s-au urcat să-l testeze) şi-am mai stat pe la discuţii până să înceapă filmul. Din vorbă-n vorbă, am aflat că fabrica a fost ridicată prin anul 1926, şi în felul ăsta, când am ajuns acasă, am dat un click şi pe Wiki să văd nişte detalii. Am pătruns şi-n a doua încăpere până la urmă şi-am reuşit să fac nişte poze mişto la picturile de pe pereţi ale lui Irlo.

Filmul a avut un plot destul de bine pus la punct, cu scene inteligente, pline de umor negru şi atotcuprinzătoare, în sensul că la un moment dat era prezentat şi Pentagonul. Multe lucruri legate de armată, pistoale, carabine, un film de război unde amprenta lui Kubrick se făcuse simţită instant, numeroase cadre fiind asemenea unor fotografii. Stanley Kubrick, pentru cine nu ştie, a fost şi-un fotograf profesionist iscusit.

Mi-a plăcut scena în care pilotul de avion se holba într-o revistă Playboy, după care luase la răsfoit un document pe care scria TOP SECRET pentru a stabili planul de atac. Mi-au plăcut portretele unor oameni de stat preocupaţi să nu intre în istorie ca nişte criminali absoluţi imediat după Hittler şi ale căror reputaţie conta mai mult decât orice pe lumea asta. Se vorbea de varianta cu 20 de milioane de morţi în loc de 150 de milioane şi chestii de astea…

Pe peretele unde se proiecta filmul scria la un moment dat PEACE IS OUR PROFESSION, în timp ce gloanţele zburau în voie din armele ca nişte mini-tunuri, iar în spatele meu aveau loc fel şi fel de dezbateri încinse pe seama peliculei, oamenii fiind extrem de prinşi de acţiune şi replici.

Dr. Strangelove se focusează pe câteva personaje principale, conturându-le minuţios până la punctul în care unul dintre ele se aruncă din avion călare pe o bombă şi cu asta vine şi finalul filmului. Se pare că întreaga artilerie nu a fost suficientă. Sau faptul că generalul Jack D. Ripper trăgea din puşca la foc automat cu trabucul între dinţi, fiind totodată şi imaginea posterului oficial.

Vă lăsăm cu un fragment foarte drag nouă, în care veţi vedea care este legătura dintre compania Coca-Cola şi preşedintele Statelor Unite ale Americii, la care adăugăm şi un making of, numai aşa, că nu ne putem abţine.

P/S: Eraţi siguri c-o să pun titlu’ ăsta, nu ?

TEXT & FOTO: Iulian Leonard

Foto: Tomck@t