– Bă, eu îmi iau bastonu’!

– Hai mă Tom, la ce?

– Aşa, să fiu Dr. House în Paris. Cum se zice în franceză?

– Maison…

– Ăla-i, aşa … şi cum zici “eu sunt Dr. House” ?

– Je suis Dr. Maison, zâmbesc pe sub mustaţa proaspăt rasă.

– Bun, lasă că mă mai înveţi pe avion.

– Da, fix, lasă că te învaţă Iz, că ea ştie franceză ca lumea nu ca mine. Da’ chiar vrei să şchiopătezi pe acolo?

– Dacă îmi aduc aminte, da!

– Na, bine, hai că te las că trebuie să ne pregatim şi noi.

– Ok, cha, cha.

Pun telefonul jos zâmbind şi încerc să mi-l imaginez…

– Soare, hai să terminam cu bagajele şi să stăm un pic noi doi aşa… dar, prima oară vreau să fumez.

Stă, se uită la mine şi zâmbeşte şmechereşte. Ştie că nu-mi place să facem 100 de pauze de ţigară. Peste 2 ore pleacă avionul către Paris şi noi avem la activ deja 5 pauze de ţigară.

În sfârşit ne îndeplinim dorinţa. După ce am strâns bani jumătate de an, plecăm în Franţa.

Drumul a fost plăcut. Tom nu a mai învăţat franceză. Contrar fricii lui de zbor, a adormit instantaneu, iar eu am ajuns în mult aşteptatul “mile high club”.

– Cum ai zis că se cheamă hotelul? întreabă Tom.

– Châtelet les Halles, îi răspunde Iz.

– Aha, bun.

Se face 9 seara când ajungem la hotel. Superb, la intrare în partea dreaptă a holului imens e un pian alb imaculat, pe al cărui capac scrie frumos şi caligrafic “PARIS”

– UAAA!!! Trebuie să cânt la el! strigă Tom şi se repede la el.

Dar se opreşte brusc şi se întoarce, blestemând.

– Na, Tomiţă, de ce te-ai oprit?

– Scrie acolo că nu ai voie să îl atingi, iei amendă, că altfel…

Dintre toţi trei, Iz merge la recepţie. Ea ştie lucrurile. Şi stă, şi stă, şi vorbeşte, şi vorbeşte… Bine pentru mine. Ador să o aud vorbind în franceză. E ceva divin, frumos, sexy.

Şi ajunge la noi cu cheile:

– Na, Tom, de ce nu ai voie să atingi pianul: când a fost Parisul invadat, pianul acesta a fost ascuns de pare-se un cuplu, sub hotel, de frică să nu-l rechiziţioneze naziştii. Şi Louvre-ul a vrut să îl cumpere, dar managerul hotelului, proprietarul, nu a vrut cu niciun chip. Cică nu a fost atins de când l-au gasit. L-au curăţat pe exterior şi atât. Nici măcar nu sunt siguri că mai funcţionează.

– Na, Tomiţiche, talentul tău rămâne, once again, nedescoperit …Oh, pouvre, pouvre pussycat… Haideţi să mergem să ne instalăm şi să găsim un birt rapid!

Iz se uită urât la mine…

– Sau o cofetărie… clar o cofetărie, cu prăjituri multe… şi unde au bere, la halbă, multă, rece, cu picuri reci care cad de pe forma unduioasă a halbei….

PAC! Palma peste cap.

– Hai o dată, să mergem spre camere că hiperventilezi deja! se aude vocea lui Iz.

Tom râde zgomotos, care sincer, e un lucru rar la el. Stabilim ca peste o oră să ne vedem în recepţia hotelului şi intrăm în camere.

– Iz, aşa dintr-o dată a început aia să îţi povestească despre pian?

– L-a vazut pe Tom supărat şi a vrut să îmi explice care e faza cu el. Poate se lipeşte Tom de un  room service cu aia.

– Boemă povestea, o crezi?

– Da, de ce nu?

– Na, zic şi eu aşa…

Timpul trece. Eu am terminat cu despachetatul, mi-am pus costumul de ieşit şi ea e încă la baie… s-au inversat rolurile…

– Iubire?

– Da?

– Te aştept jos, bine? Să nu îl las pe Tom singur.

– Bine, du-te că vin şi eu imediat.

Mă duc jos, Tom în faţa pianului.

– Bă, da ce tare îi pianul ăsta!

– E frumos, chiar e frumos. Dar uită-te la tine, ce aranjat eşti, costum bleu marin, pantofi imaculaţi, cravată… mă uimeşti. Ce ai păţit?

Cu o figură destul de glacială la complimentele mele, îmi răspunde:

– Mdeah, nu am avut cu ce să asortez bastonu’…

– Da , absolut logic.

– Iz? intreabă el

– Da, vine imediat, zic eu.

– Nu mă, aia e Iz?

Şi mă întorc. Ea, în capul scării, arătând absolut răvăşitor într-o rochie Orsay bej, fără mâneci, puţin peste genunchi, cu volănaşe, cercei negri ca două perle, la gât un pandantiv din sidef înfăţişând profilul unei femei pe un fond negru şi o poşetă plic din negru lucios, în ton cu inelul cu piatră mare neagră de pe deget… Şi ştiu, îmi dau seama că nu fac ceva… Dar creierul lucrează şi într-un final, gaseşte răspunsul: “respiră, boule!, eşti de culoarea costumului lui Tom”.

– Isabella, zic eu, eşti frumoasă ca o ducesă.

– Mulţumesc, spune ea şi zâmbetul perlat îi desăvârşeşte prezenţa.

– Mergem? întreabă Tom.

– Mergem.

Toată seara ne-o petrecem la “Les Deaux Magots”. Vorbim şi discutăm multe de multe, de planuri de viitor, cât de mult a evoluat site-ul şi altele.

La masa de lângă noi, e un domn mai în vârstă, care pare destul de interesat de discuţiile noastre, în special că Tom îi tot dă cu pianul ăla. Căzusem de acord, din mai multe motive, să vorbim în engleză şi franceză, aşa că foarte probabil, domnul înţelesese cam tot. La un moment dat, apare ospătarul cu o frapieră în care e o şampanie, ne uităm la el, el ghicindu-ne gândurile, ne spune: “cu complimente din partea domnului Vallejo”, şi-l indica pe domnul pe care îl observasem şi eu.

Ne uităm la el ca la eclipsă (nivelul alcoolului şi al altor vicii depăşind parametrii normali acceptaţi unei intoxicaţii), închinăm paharele şi îi facem semn să ni se alăture. Ca şi figură aduce a Dali, dar cu privirea lui Dirty Harry, toate astea înglobate în purtările unui conte.

Ni se prezintă ca fiind Antoine Vallejo, la care Tom:

– Ah, ca şi poetul …Cesar Vallejo!

– Da , sunt fiul lui…

Rămânem cu gura căscată.

– Cărui fapt datorăm onoarea de a vă avea la masă? întreb eu.

– Obsesia micului tău prieten…

Mă uit la Tom, Tom la mine, Iz la noi şi Gioconda la da Vinci. Mă trec transpiraţiile, deja mă văd încătuşat şi cu punga de iarbă confiscată.

Ca şi un pahar de apă rece, vine şi explicaţia:

– Pianul alb din Chatelet les Halles.

Pianul, pianul, să îl ia dracu’ de pian, Tom, că era să fac atac de cord din cauza pianului tău!

– De ce ţii neapărat să cânţi la “acel” pian? întreabă Vallejo.

– Pentru mine are mai mult valoare ideologică, zice Tom. Reprezintă un paradox. Într-o capitală a culturii, ţi se interzice să cânţi la pian. E “fructul interzis” al Parisului pentru mine, iar eu trebuie să muşc din el, aşa am fost construit, zâmbi Tom.

Vallejo, zâmbind, mai ia o gură de şampanie şi pocneşte din degete:

– Garcon!

– Oui monsieur!

Ospătarul cred că a ieşit din buzunarul lui, ori de sub masă, pentru că efectiv s-a “creat” lângă el.

– Încă o sticlă de şampanie! În seara asta, dragul meu Tomas, vei muşca din fructul interzis.

Stăm şi ne uităm la el şi nu înţelegem… Apoi Iz, cu o uşoară tresărire întreabă:

– Sunteţi proprietarul hotelului?

Vallejo se uită la mine şi zice:

– Şi frumoasă şi deşteaptă, şi prietenul tău aici de faţă… dragul meu Michel (aşa mă prezentasem), eşti un om bogat.

Mai stăm la restaurant preţ de două ore şi apoi plecăm. Prima oară cu gândul, apoi fizic.

Am ajuns la hotel, Vallejo deschise uşa, Iz intră prima, Tom, apoi eu tot insistând ca dânsul să intre.

Tom aşteaptă lângă pian, ţinându-se de el, pe când noi verificăm cu meticulozitate compoziţia pereţilor respectiv duritatea lor.

-Haide, spuse Vallejo, cântă!

Tom, CARE HABAR N-AVEA SA CÂNTE, se aşeză la pian şi-şi făcu curaj … apasă o clapă… nimic, mai apasă o dată, mai puternic, tot nimic… cu o privire de miel la proţap, se uită către Vallejo, acesta se ridică şi apasă şi el aceeaşi clapă, tot nimic. Nu se aude niciun sunet. Apoi Vallejo ridică de clapă şi acolo, sub clapă e o foaie legată sul cu o fundă stacojie. Desface funda, lăsând să iasă la iveală, în fapt două foi. După ce zăbovi puţin peste ele, spune:

-Veniţi cu mine.

Noi îl urmăm, nedumeriţi de seriozitatea bruscă a gazdei noastre, în biroul lui.

O cameră foarte elegantă, de-altfel. În faţă un birou din lemn masiv de mahon, pe jos un covor vişiniu cu motive florale complexe, aurii. În stânga, o bibliotecă mare, plină de cărţi, multe dintre ele având coperţile din piele. În dreapta, trei fotolii de un alb murdar, împreună cu o măsuţă cu picioare, care se unduiesc către covor. În dreapta biroului, bustul lui Cesar Vallejo, iar în stânga peretului către fereastra îmbrăcată într-un luxuriant saten auriu, un bar.

– Luaţi loc, spune Vallejo.

Ne executăm, în timp ce el ne toarnă nişte Bordeaux în pahare şi spune:

– Peste ce am dat încă nu ştiu să vă spun cu siguranţă, dar am o singură rugăminte, să rămână în Paris.

Iz, care până atunci doar a admirat eleganţa acestui mic colţ de Versailles, se uită la noi şi înţelegându-ne privirile, îi răspunde:

– Nu avem nicio pretenţie, decât să ni le citiţi.

– Era de la sine înţeles, domnişoară.

– Doamnă, îl corectează ea, zâmbind.

– Mă iertaţi, zâmbeşte înapoi.

– Să vedem, prima e datată 20 iulie 1942, Albert Lignac, localitatea Drancy şi spune:

“Isadore, mon petit ange,

      Stau între pereţi cenuşii şi umezi, aşteptând să-mi sărut aceeaşi soartă cu a semenilor mei.

Nu-ţi voi uita privirea îngrijorată în noaptea în care acele brute animalice m-au arestat şi m-au luat de lângă trupul tău cald… mon dieu, cât de cald… Îţi recunosc că mi-este teamă de moarte, dar de aceasta care e nedreaptă. În fiecare zi îi aud cum îi împuşcă… pe unii i-am cunoscut, pe alţii mai puţin. Ne-au spus că de fapt sunt represalii la acţiunile mişeleşti întreprinse de Rezistenţa  Franceză, că murim de mâna conaţionalilor noştri. Prostii, murim de mâna unor călăi.

      Iubita mea, mi-e frică să mor o moarte nedreaptă. N-am greşit faţă de nimeni în afară de tine că nu te-am luat de soţie mai devreme, şi asta mă doare.

Acum stau şi iţi scriu cuvinte pe care nu le vei citi probabil niciodată. Ce groaznic poate fi…niciodată, acest cuvânt pe care l-am folosit de atâtea ori, iar până acum nu credeam că poate fi SIMŢIT vreodată. Niciodată să nu te mai văd, să nu te mai simt, să nu te mai sărut. Încet mă cuprinde disperarea şi îmi vine să urlu. Cu ce suntem de vină , noi oamenii, de am fost creaţi? Ne-ar fi fost atât de bine să rămânem stele, sclipiri de idei, şi atât, fără păcate, fără defecte… doar linişte şi pace, numai unui om i se pot părea acestea ca fiind plictisitoare.

      Noaptea e la fel de greu. Aceeaşi disperare, neputinţă şi durere strigată surd, printre zăbrele, doar că pe întuneric, ca animalele.

      Ma petit bizou, să nu încetezi să trăieşti viaţa aşa cum ai făcut-o până acum. Lasă timpul să se apropie de tine, să reclădească casa în care am locuit, lasă mirosul prăjiturilor proaspăt făcute să-ţi zâmbească în bucătărie. Lasă lumina florilor din jardiniere să-ţi trezească chipul adormit de dimineaţă.

      Cât eşti de frumoasă… şi aici te văd, şi aici eşti cu mine. Aşa, sunt puternic acum, nu mai îmi este teamă. Voi muri, dar nu voi ştii asta. Ce voi ştii este că briza Parisului va încerca să câştige în faţa ochilor tăi care mă îndeamnă să-ţi vin în braţe, în aşternuturile albe şi calde ale fiinţei tale.

      Tu şi Parisul, asta mi-am dorit de la viaţă, şi le-am avut atât de puţin…

Am lăsat casa crăpată de ţipetele tale care implorau două mâini negre care mă înlănţuiseră, să îmi dea drumul…

      Mă prăbuşeam în mine cu fiecare strigăt al tău. Fiecare lacrimă îmi spărgea oasele… Doamne… eu ţi-am jurat că nu te voi face să plângi niciodată, iar acum lacrimile îţi curg pe obraji, pe gât, pe sâni, pe cămaşa înflorată.

      Te las acum, cămaşă înflorată. Nu te mai vreau acum. Pleacă cu tot cu flori, pleacă înapoi în dulap; să nu o mai porţi, niciodată, să nu mai îţi atingă trupul martora durerii tale.

      Isadore a mea, să-i aminteşti Parisului iubirea noastră. Cânt-o, deseneaz-o, trăieşte-o.

Să nu uite Parisul că a avut un Albert care i-a construit o dată un castel de cuvinte.

Te iubesc, Isadore, şi te voi iubi şi atunci când metalul fierbinte va lăsa goluri în mine. Îţi multumesc. Somnul mă va găsi cu zâmbetul tău în palmă şi inima mea.”

…..Tăcere …..oare ce am auzit? Ce a putut fi asta?

– Ce a fost asta? Tom mi-a citit gândurile.

Vallejo îşi ia un răgaz şi încearcă să dea o explicaţie:

– Din câte reuşesc să îmi dau seama, Albert e un deţinut francez, evreu, care a fost arestat şi dus în lagărul de lângă localitatea Drancy, şi de-acolo deportat la Auschwitz, unde ştim toţi ce a fost.  Şi asta e scrisoarea lui către iubita lui Isadore. În perioada aceea, existau două lagăre în Paris, cel de la Drancy şi cel de la velodromul de iarnă. Şi aşa şi era, cum scrie Albert aici: Rezistenţa Franceză, ambusca ofiţeri germani şi îi omora, iar răspunsul venea din lagăre. Pentru un ofiţer ucis, mureau 10 francezi, ca şi în legiunile romane.

Tom scapă o înjurătură în română.

Cădem toţi, deznădăjduiţi pe spătarele fotoliilor şi asimilăm ce am auzit.

Nu ni s-a dat niciodată să fim în prim-planul unei asemenea… suferinţe.

Parcă regretând ceea ce auzise, Iz întreabă:

– Şi cealaltă? E tot a lui?

Vallejo se uită şi lasă ochii în jos.

– Madam, asta vă rog să o citiţi dumneavoastră. Şi îi întinde scrisoarea cu mâna tremurândă.

Iz o ia şi începe să citească:

– Isadore Gaudard, ridică ochii spre noi şi apoi reia,

“Isadore Gaudard,

      Copiilor lumii,

      La momentul la care vă scriu, lumea în care trăiesc a devenit atât de crudă şi marcată de bestialitate, încât omul a refuzat să mai trăiască, doreşte doar să existe, el împreună cu avuţiile lui.

Am avut o lumină lângă sufletul meu, o perfectă imperfecţiune, un sfârşit care mi-era început, i-am dat tot şi el mi-a dat tot. L-am iubit aşa cum m-a iubit şi el, cu fiinta şi cu sufletul său… însă un rânjet demonic mi l-a înlănţuit şi furat pe Albert al meu. M-a rupt de singurul motiv pentru care iubeam lumea.

      Gustam din fiecare zi, cu o poftă de viaţă şi iubire, iar acum doar propriul meu ecou îmi mai răspunde… îl strig în miez de noapte, dar nu mai aud:

      “Linişte , draga mea bizou, sunt aici”

Când îl auzeam , mă topeam ca un cub de zahăr în ceaşca de cafea.

Tot ce aud acum e sunetul glontelui care îi străpunge trupul.

E atât de insuportabil… voi pleca şi eu… mă cheamă Parisul, iar când Parisul te cheamă, te duci la el.

      Aceste cuvinte sunt pentru copiii ce se vor naşte, iertaţi-ne că v-am lăsat o lume damnată, blestemată de amintiri când demonii au luat trup de om şi au distrus castele de cuvinte.

      Mă duc, somnul vine să mă ia , iar în vis de-l voi găsi pe Dumnezeu va trebui să-mi ceară în genunchi iertare.”

Iz rămâne cu ochii-n gol. Tom cu paharul încă plin cu vin, nu-şi dezlipeşte ochii de pe scrisoare. Vallejo, ştergându-şi o lacrimă, spune:

– Ce au putut simţi oamenii aceia….

Iar eu, eu încep să devin agitat de un sunet teribil de enervant. Ce naiba se aude? Nu îmi dau seama ce e până nu… deschid ochii, era alarma! Ce naiba, a fost un vis? What the fuck? Ce a fost în iarba de aseară?

În fine, opresc alarma. Mă uit la ea – doamne frumoasă e! Mă trezesc şi mă duc să pregătesc cafeaua, pornesc radioul:

– ……cuvântul magic este “Europa”, trimite un sms la 1774 împreună cu cuvântul magic şi poţi câştiga premiul surpriză de luna aceasta!

Da, sigur, câştigi… hai mă să trimit şi eu, măcar o dată. Iau telefonul, scriu “Europa” și numele, şi îi dau send. Moment în care uit complet de prostia asta.

Se trezeşte şi ea. Bem cafeaua şi după ritualul pământesc de dimineaţă, o întindem la lucru, bucuroşi nevoie mare că este frumoasa zi de luni.

Ajung la lucru, dau să bag cheia în uşă, să deschid agenţia, şi îmi sună telefonul :

– Alo, da?

– Mihai?

– Da.

– Mihai, eşti în aer la Europa Fm. Ia, spune-ne şi nouă cuvântul magic!

Stau şi nu realizez ce se întâmplă. Am auzit ceva de Europa. O fi ceva firmă de transport şi vor să îşi asigure maşinile la noi. Ce-o fi oare? Să văd, sigur am auzit bine? Şi întreb:

– Europa?

– Daaaa!!!!! Ai câştigat!!! (aplauze în fundal, gălăgie mare)

– Mihai! Mihai, mai eşti?

– Da…..

– Ştii care e premiul surpriză pe care tocmai l-ai câştigat?

– O tigaie Tefal? întreb eu…

– Mihai! Tu şi doi prieteni aţi câştigat o excursie de 7 zile la Paris!!! (gălăgie, trompete pe fundal)

Eu încă nedumerit:

– În Franţa? (Boule! Normal!)

– Da, Mihai, dar unde? (râsete în fundal). Ia, spune-ne cine sunt norocoşii care pleacă cu tine?

– Iz şi Tom…

– Ei, dacă ne aud, vă urăm distracţie plăcută şi să rămâi pe fir că să vezi cum intri în posesia premiului…..

După douăzeci de minute, am aflat tot, când plecăm, cu ce, unde o să fim cazaţi şi alte lucruri administrative, dar eu tot tâmpit am rămas. N-am câştigat nimic în viaţa mea, şi acum….îmi sună telefonul: TOM.  Cum dracu’ e ăsta treaz la ora asta?

– Da, Tom?

– Bă! Eu îmi iau bastonu, şi numa bine am şi costum albastru închis nou… o să fiu House!

Pulsul îmi creşte…

– Bă, m-auzi?

– Da, Tom, te aud…

– Cum se cheamă hotelul?

– Aaa, stai că l-am notat… e … Chatelet les Halles. Stai că mă sună Iz…

– Ok, ne auzim, cha,cha.

– Da, Iz?

– Soareeeeeeeeee, plecăm în Franţaaaaaa!!!!!!!!

– Da, plecăm, plecăm…

– Deci, neapărat trebuie sa îmi pun rochiţa bej de la Orsay, pandantivul ăla negru fain şi…

– Iz!

– Da?

– Zi-mi cine e proprietarul hotelului!

– Cum e hotelul?

– Chatelet les Halles

– Ok, stai numai o clipă…

Se aud taste şi o ţigară care întâlneşte flacăra brichetei..

– Aşa, hotel… construit în 1800… Paris… 29 de camere…. ăăăă, îl cheama  A. Vallejo.

– Şi pe tatăl lui?

– Pe cine?

– Pe tatăl lui!

– Stai….ăăă…. Cesar Vallejo… ceva poet… m-auzi?