Bă, ești nebun? Mă uitam pe Google Maps la Arad, să caut adresa veche a K.F.-ului, să mă laud că sunt client de când stăteam pe bean bags, și înăuntru arată… aranjat. Lipsit de charm, dar aranjat. Am început să râd când am văzut că lângă Primărie, sub McDonald’s, scrie DOWNTOWN. Așa, hai că am spart gheața.

Da, bă. Ții minte câte birturi de Hip-Hop aveam în Arad? Cred că vreo 3 în total, dar nouă ne erau dragi. Până s-a dus dracu’ tot, și noi, teenageri din Micălaca, am rămas fără loc în care să ne dăm gangsta. Să stai la colț de bloc, să spargi semințe, nu mai mergea, că vecini, că noapte, că galagie; Pe mal erau țânțari. Și de ringtones polifonice pe vremea aia oricum n-avea nimeni chef. Ca orice tânăr rebel, dedicat nișei lui, rămas fără opțiuni, orice doar radio NU! Și ne-am alăturat pletoșilor cu geci de piele, am zis că ne mai culturalizăm și noi cu rockerii prin Nerv și Flex. Evident, cunoști lume nouă și uite că am vomitat deja o jumătate de basm.

Ca să ajung la tema zilei, am fost introdus KF-ului de o cunoștință din Flex și se întâmplase că în seara respectivă să urle Wu Tang Clan în boxe. Gata, boss, am găsit noua locație. Și chiar în fața bustului lui Salacz Gyula. No, ioi! Am mai mers, dar dezamăgit că n-am mai dat de persoana de la bar cu gusturi muzicale avansate; recunosc, n-am mai fost fan până după schimbarea locației.

S-a mutat în spate la teatru. Acolo ne-a prins, frate! A început cu layout-ul dubios, slab luminat, obiectele retro și pereții plini de postere, făcând publicitate seriilor de parties și DJs, toaletele pline de grafitti, și curtea din spate cu tencuială picată, pereții pictați parcă pe LSD. Ce vrei, birt straight out of Amsterdam!

A continuat cu primul meu party Drum and Bass. Da, pe vremea aia se țineau parties în interior, îmi amintesc de vecina de la colțul alăturat, care ne blestema în fiecare weekend. Se fuma înăuntru. Bă, BĂĂĂ, SE FUMA ÎNĂUNTRU, BĂ!

De la „bă, Călin, hai să bem o cafă”, să ne trezim ziua următoare, pe lumină, în drum spre… orice găsim deschis să mai luăm o ‘cafă’. De la meciuri de Cruce, Șeptică, Table, Șah și mai știe dracu’ ce cu regretatul Domn Todoca, la care ne bătea cu ochii închiși și mâinile legate la spate, logic, după o remorcă de lemne aranjate frumos în pivniță, la contemplat întrebările lui Csabi, gen: „what is the purpose of meaning?”. Sau era „what is the meaning of purpose?”? PE BUNE??

Planuri pe viitor, amintiri, emoții. Am râs, am plâns, ne-am certat. Și când n-am știut încotro, tot acolo ne-am întâlnit să ne sfătuim. Am fost lefteri, am făcut chetă, am dat și am primit… am devenit adulți. Am părăsit țara.

Aș putea să compar K.F.-ul cu viața la sat. Știi ce zic? Intri pentru prima dată, timid, nu știi unde e toaleta, toți se uită dubios la tine: „Moamă, coae, ăștia cred că suntem maneliști. Poate luăm bătaie, bă”.

Nu mai locuiesc în țară de o grămadă de zile. Am auzit că mai nou e ok să recunoști că asculți manele, nu mai sunt „guilty pleasures”, ascultate pe ascuns când crezi că nu te vede nimeni. Pe vremuri trebuia să fii bombardier să asculți manele în public.

„Oare ce-i acolo, în spate?”. După șocul inițial, te obișnuiești. E vibe. Și te mai duci. Și te tot duci, da’ mai dă-l dracu’ de concediu la țară, hai că mă mut acolo. Deja cunoști pe toată lumea, cel puțin din vedere, angajații îți spun pe nume.