Cei mai mulți dintre noi îl știm pe Vizi Imre din emisiunea „Vocea României”, dar l-am putut auzi în concert și la Arad. Ultima oară la StrArad Street Festival, pe 22 iulie. E un om mereu sincer, (aproape) mereu energic și, nu în ultimul rând, vorbăreț - vorba aia - peste limita legală. Momentan se pregătește să lanseze primul său album, dar asta nu-l oprește să lucreze pe mai multe proiecte, în cea mai mare parte în domeniul muzicii. Căci asta îi place cel mai mult, asta e viața lui, așa poate să-și exprime cel mai bine haosul din mintea lui. Are și o poveste interesantă, experiențe extrem de amuzante… și l-am „chinuit” în a doua zi de după concert, dimineață, ca să spună tot.

- Nu ești foarte energic în dimineața asta… mă gândeam că o să te văd așa cum erai în înregistrările de la televiziune.

– Nu… îți dai seama că după concert am stat și l-am ascultat pe Tim Ries, după care am mai petrecut până la vreo 1, iar asta pentru mine e ceva foarte rar, nu prea fac din astea. În general, după concert mă duc acasă, căci am dat totul publicului și nu mai am ce să dau… și atunci mai bine plec, să fiu liniștit, să mă reorganizez spiritual, să-mi adun energia. Dar în cazul ăsta, m-am simțit ca într-o familie și parcă mi-a venit să mai stau, până s-a făcut 1 sau 2 noaptea.

- Cum ți s-a părut publicul arădean și Aradul în general?

– La Arad întotdeauna mă întorc cu drag, e unul dintre orașele mele preferate din România. Și ca de obicei, publicul din Arad e cum trebuie. E exact ce trebuie.

- Ai mai cântat la Arad?

– Da. De mai multe ori și întotdeauna mi-a plăcut ce se întâmplă aici. Chiar vorbeam cu cineva, că mai văd comentarii răutăcioase cu Aradul de la arădeni, și eu, așa, pe dinafară, văd doar lucruri mișto la Arad. Îmi place și o să revin întotdeauna cu drag aici!

- Ai zis la un moment dat că ai predat într-o școală cinci materii: desen, muzică, educație civică, istoria minorităților și tehnologie. Ori ești un om polivalent, ori ești foarte indecis în viață! Cum vine asta?

– Mai mult indecis în viață (n. red. – râde). În momentul ăla, n-am vrut să mă duc la facultate, am vrut să lucrez. Taică-miu mă bătea la cap să merg la facultate. Eu îi spuneam că vreau să o las un an, să văd cum e, să mă regăsesc în anul ăla critic în care îți satisfaci toate figurile… Și fix atunci am avut un noroc chior, că altfel nu ajungeam acolo. Am văzut la știri că este lipsă mare de cadre didactice, dar din alea că deja luau pe oricine numai să fie cineva. Na, și eu eram ăla „oricine”. Am ajuns și am zis „vreau și eu”, iar ei: „hai, du-te, că n-avem…”.

- Dar fără specializare?

– Păi, eram doar suplinitor, îți dai seama! Cu juma de normă… Și atunci mi-am dat seama că nu sunt bun de profesor, dar sunt foarte mândru de oamenii la care am predat. Una dintre fete acum e avocatul meu. Asta a fost acum 12 ani.

- Ai spus că ai fost „cel mai prost profesor”, dar elevii te-au iubit pentru că le-ai predat muzică, citez: „nu prea convențional”… Cum adică?

– Convențional ar fi să începi cu notele… Gândindu-mă la mine și cum reacționam eu la orele de muzică, mi-am spus că hai să fac altcumva. I-am întrebat care artist le place cel mai mult, a cărui artist sunt ei fani. Băieții au spus BUG Mafia, iar fetele au spus Dancs Annamari. Am spus „Yes! Bunul gust la maxim” (n. red. – râde). Bine. Atunci le-am spus să facă o compunere despre trupa lor preferată, după care le-am predat istoria hip-hop-ului de la origini. De atunci știu și eu despre ce-i hip-hop-ul, că până atunci nu-mi plăcea. Le-am spus la copii: „de acum o să studiem împreună! Mă duc și eu acasă să-mi fac temele, mergeți și voi acasă să vă faceți temele și facem un brain storming”. Și așa am început. De când a început și de ce… După aceea am ajuns și la rock, la istoria minorităților maghiare, am luat opera rock „Istvan a Kiraly”, am ascultat-o, am discutat părțile adevărate și părțile neadevărate. Bine, cu câțiva cu care se putea. După aceea, așa de mult m-am implicat încât stăteam după ore și le predam gratuit lecții de chitară la copii. Duceam eu trei, patru chitări de acasă și le dădeam lor. Dar dacă luăm programa, am fost cel mai prost profesor. Atât de mult râd că ăștia sunt deja ingineri, IT-ști, avocați și tot „domn profesor” îmi spun! „Ioai, f***-vă ceapa voastră, lăsați-mă în pace!” (n. red. – râde)

- Ai fost și actor…

– Am terminat actoria. Cum a fost? În primul an am vrut să lucrez, dar mi-a venit ordinul de încorporare. Na, m-am înscris la Dima, la Conservator, la fără frecvență, ca să scap, evident. Am stat jumătate de an acolo, până mi-a venit hârtia că sunt scutit. Apoi, m-am lăsat: „Mulțumesc frumos, la revedere!”. Ok. Anul următor, aceeași poveste, numai că taică-miu mi-a spus: „Copile, ori termini facultatea, ori nu te înscrii nicăieri!”. Și am început să mă pregătesc pentru Fotografie, Film, Media, la Cluj, la Universitatea Sapientia. M-am pregătit o lună, două, am făcut filmulețe, poze, tot ce se cerea. Și m-am dus la Târgu Mureș, unde din întâmplare am nimerit la o pregătire de actorie, cu vreo două săptămâni înainte de admitere. Am zis „hai să mă uit și pe acolo, ce naiba?”. Și așa mi-a plăcut gașca și așa de bine m-am simțit că am zis că nu mă mai duc la fotografie. În două săptămâni m-am pregătit să intru la actorie. Am intrat la actorie frumos, ultimul. Dar măcar am intrat! Acolo mi-am dat seama că nu vreau să fiu actor…

- După cât timp?

– Așa, după vreun an, un an jumate…

- Deci ai și jucat în câteva spectacole…

– Da, sigur! Păi, am terminat, mi-am luat licența. Am jucat în mai multe. Programa școlară e că în primul an ai teatru contemporan – în care limbajul nu e atât de greu și poți relaționa mai bine. Anul al doilea, ai realism psihologic – asta însemnând Cehov, scandinavii… unde trebuie să cauți adânc în tine, să ai experiență de viață, să ai vreo 40 de ani ca să înțelegi, dar nah, noi am făcut un exercițiu care, după părerea mea, a ieșit foarte prost. Dar acolo a fost o fază foarte tare. Noi, de la secția maghiară, împreună cu secția română, făceam aceleași exerciții, eram unii lângă alții. Și uram din tot sufletul Cehovul. Aveam o gagică foarte mișto care acum joacă în State – sper să-i meargă foarte bine acolo – care a venit nervoasă afară, că nu mai vrea. Ea era Arkadina, iar eu eram Treplev. Ea juca pe românește, eu pe ungurește. După care, evident, amândouă examenele au ieșit groaznice. Că doar aveam 19 ani, de unde dracu să am experiență de viață?! Și am făcut o horă interetnică pe strada Kotoles Samuel, românii cu ungurii, urlam „Yeeee, am trecut și de asta!”, iar vecinii urlau: „Terminați dracului!”, iar noi: „Nuuu, că am trecut de Cehov, nu mai vrem Cehov!”.

- Spune-ne despre Vocea României. Mă gândesc că ai participat pentru că e cea mai ușoară cale de a te lansa într-o industrie muzicală în care domină muzica pop, craci și buci, chestii „comerciale”…

– Nu. Nu de aia m-am dus. Ci pentru că aveau trupă live pe scenă. A fost Koszika la prima ediție a Vocii României, ea e tot din Târgu Mureș. Tata ei îmi povestise: „Uai, știi unde a fost fata mea?! La Vocea României!”. Eu, direct, m-am gândit la Cântarea României și am zis „Na, fain! Și o recitat ceva Păunescu?”. Apoi mi-a zis că e cu trupă live și că îți aduc ce vrei tu. Apoi mi-a povestit și ea că i-au adus viori, suflători… Tot ce ai vrut tu, toate dorințele ți se împlineau. Atunci am zis că vreau să încerc și eu. M-am dus la Cluj, le-am cântat, m-am dus la București, mă așteptatu cu Merțanu în Gara de Nord… Așa ne tratau, ca și cum deja eram vedete! Exact ce am vrut, s-a împlinit. Am avut un cor de șase persoane la „Knocking on Heavens Door”, am avut suflători, totul. Nu prea m-a interesat să câștig. Asta cu industria… e o întâmplare. Și să știi că sunt oameni foarte faini în industrie. Io-s mai indie așa în capul meu, dar îs și foarte tolerant, probabil. Și îi văd pe oamenii ăia care lucrează acolo, îți dai seama că în industria muzicală din România este mai multă fantezie decât în cea din Ungaria. În schimb, muzicienii îs mult mai tari în Ungaria decât în România. E o chestie foarte interesantă. Mainstream-ul din București este unul foarte, foarte vibrant. De exemplu, au un plan de atac în general, dar se poate schimba oricând. Vine o piesă mișto care zici că asta-i aia și, pac!, se schimbă tot planul. Nici ei nu fac pe bandă, chiar așa cum am crezut eu. Bine, am avut așa o decepție, căci eu am avut o percepție cum arată un studio și când am intrat acolo nu mai era așa, era mai micuț, mai simplu. Oricum, acolo se fac doar ideile, apoi se trage altundeva, la profi. Dar să revenim. Nu pentru bani sau pentru faimă m-am dus. Chiar am avut emoții când stăteam de mână cu Julie Mayaya și am rămas numai noi doi și nu știam care o să fie. Am avut emoții mari, căci dacă era ca eu să câștig, aș fi avut contract trei ani cu Universal și… „oare ce o să fie?”… căci Universal licențiază artiști pe România și are Media Pro. Dar am ieșit pe locul al doilea.

- Dar ai fermecat juriul încă din start la Vocea României, în special cu umorul tău și cu sinceritatea ta. Ai mai avut experiențe când ți-a fost mai degrabă un dezavantaj umorul ăsta sincer, această sinceritate?

– Tot timpul e un dezavantaj. Dar am făcut foarte mari progrese. Acum dacă ceva nu mi-a plăcut, sau am o părere proastă despre ceva, încerc să nu mi-o exprim. Încerc să evit să mă întâlnesc cu omul ăla care să mă întrebe: „No, cum o fost?”. Că io-s diliu, după cum îmi place să zic. Dar nu din răutate! Niciodată din răutate. Nu vorbesc niciodată neîntrebat, iar dacă mă-ntreabă, să se aștepte la un răspuns sincer. Ori o zic pe aia cum cred eu, ori nu zic nimic. Ăsta-i progresul.

- Ceva din culise de la Vocea României? Ceva ce nu s-a văzut pe ecran, ceva interesant…

– Păi, e interesant, pentru că… gândește-te în felul următor: ce se vede pe TV, așa lin cum merge, e nimic pe lângă ce se vede în culise. În față totul e așa calm, iar în spate vezi 150 de oameni strigând „Aaaa! Adu aia! Trimite aia! Dîvîrîdîvîrîdîm!”. E mult mai interesant în spate decât în față. Bine, din puctul meu de vedere, pentru că am făcut și modul de televiziune și mă fascinează faza asta cu televiziunea, cum se întâmplă într-un reality show, pentru că nu este în totalitate un concurs de talente. Se bazează pe talent, că altfel își pierd franciza… că asta-i o franciză, și supervizată de Endemol, Olanda, și dacă nu fac cum trebuie… au pierdut franciza și mai plătesc și niște daune. Așa că sunt foarte atenți la treaba asta, dar tre’ să recunoaștem că și „X-Factor”, și „Vocea României”, și „Românii au talent”, și „Rising Star”, și „Megastar”, chiar și „Chefi la cuțite” sau „Masterchef”, toate sunt reality show-uri, în primă fază. Pentru că Festivalul de Muzică Mihaela Runceanu există, poți să te duci, este un juriu acreditat, stai jos, asculți voci frumoase, despre care nu știi nimic, numai de voce. Aplauzi frumos, după care juriul decide. Aici, în cazul Vocea României, se zice câte-ceva despre om, zice „bă, ăsta-i ungur” sau „vine din Ardeal, nu-i plac orașele mari, părinții-s în Italia” și tot așa. Din cauza asta, e vorba de reality show. Acuma… poți să stai crispat și să te chinui să ajungi să câștigi 100 de mii de euro… sau poți să stai lejer și să te dai pe tine, să fii sincer și dacă publicul te place, te va plăcea și după show. Nu poți minți la cameră, niciodată.

- Nu te-a tentat ideea să participi și în Ungaria, la vreun concurs TV similar, având în vedere că vorbești și limba maghiară?

– Păi, am fost și la „Megasztár” din Ungaria și nu m-au vrut. Am fost și la „X Faktor” și nu m-au vrut…

- Cum așa?

– Bă… nu știu. Habar n-am!

- Că erai din România?

– Nuuuu, nu cred…

- De fapt, nu, pentru că a mai fost o tipă din Oradea și a și câștigat, parcă…

– Nu, nu-i cazul. În industria asta nu prea contează. Sau cel puțin eu așa am observat. Când m-am prezentat la București am crezut că o să le zic numele și când o să audă ăștia că-s ungur, mă vor da afară așa… instant. Dar nu, Îi doare la c*r pe toți. Pe ei îi interesează ce știi și ce pot să fructifice din tine ca să facă bani, că – până la urmă – vorbim de televiziuni private, nu de televiziuni naționale. Am fost și la „Csillag Születik” (n. red. – „Se naște o stea”, emisiune pe postul comercial RTL Klub din Ungaria). Acolo m-am dus cu un prieten, cu Jocó, dar m-am dus ca și coleg, n-am fost eu titularul. Am ajuns la vreo două show-uri live. După aia am venit în România, la Vocea României. Îți dai seama, ca un ungur, asta ți-e primul gând… „păi unde să mă duc la Talent Show? Păi, în Ungaria! Că din București mă vor da afară!” (. red. – râde). Dar nu, n-a fost cazul.

- Dar după faza cu Vocea României, ai ajuns să cânți și în Ungaria? Mă refer la concerte mai mici sau mai mari.

– Nu, să știi că n-am cântat în Ungaria. Însă rulează două piese la Petőfi Rádió, un lucru de care-s mândru. Acum sunt în progres cu trei piese noi în maghiară. Trebuie să mă decid pe care o lansez. Am mai pregătit și o piesă în românește… nah, că doară-s ardelean, ce naiba! Eu tre’ să știu să cânt în cel puțin trei limbi de circulație ardelenească.

- Momentan lucrezi, dacă am înțeles bine, pe un album cu artiști români și internaționali. Pe lângă asta, mai compui muzică de film, de teatru…

– Da, compun muzică de film, de teatru, de reclame, de trailer-e… orice vrei! Orice are nevoie de muzică, îmi zici. Zi-mi culoarea și-ți fac o muzică live, cum ar veni. Am făcut muzică pentru o reclamă la o băutură răcoritoare faimoasă, împreună cu Psihotrop, iar cel mai recent, la un reality show de pe ProTV, îi zice „Maidana”. Acolo am făcut genericul împreună cu încă doi artiști de la DeMoga. A mai fost filmul „Billion star hotel” (2016, regizor: Alecs Nastoiu), care a fost premiat de vreo 30 și ceva de ori, în mai multe țări. La filmul ăsta am făcut soundtrack-ul original. Am mai făcut acum foarte recent un concept de eveniment pentru o marcă de automobile, le-am făcut muzica pentru filmulețul de prezentare, pe care l-am și regizat un pic. Ah, da! Am mai jucat și în rol principal la un desen animat de mediu metraj, „Linxy”, care se face la Baia Mare. Acolo mi-am dat vocea și aștept cu nerăbdare să apară, sunt foarte curios.

- Dar despre noul album, ce ne poți spune? Câteva nume cu care ai colaborat?

– Sper să-l lansez în noiembrie, cândva. Încă nu știu exact data, că mai trebuie să lucrăm la piese. Aș dori să fie pe vinil… nu aș dori: O SĂ FIE pe vinil! De fapt, și pe vinil. O să fac și un „deluxe edition”, pentru că mi se pare că e mult mai cald sunetul pe vinil. O parte din album am cântat ieri seară (n. red. – la StrArad) cu cei 14 oameni cu care eram e scenă. Pe album am colaborat, de exemplu, la piesa „Gimme the funk”, cu Paul Hutchinson, care a lucrat la două albume Queen pe vremuri. Mai lucrez la o piesă cu un alt artist american, din Chicago, John Hill. Lucrez cu Dan Szekely de la Seven Cats, lucrez cu George Hora, lucrez cu Marius Moga…

- Culmea ironiei, nu? Că înainte de Vocea României l-ați ironizat cu o trupă în care ai cântat…

– Da, da, făceam mișto de piesele lui, dar i-am zis, îți dai seama! (n. red. – râde) Dar știe de glumă, deci nu-i chiar așa crispat.

- Pentru un cântăreț care nu este pe piață din timpurile în care încă se vindeau casete sau viniluri la greu, cum îi merg vânzările în ziua de azi? Mai ales că pirateria e maximă…

– Păi, există site-uri de streaming. Eu, întotdeauna, când scot o piesă, o urc pe Spotify, pe iTunes, pe Amazon, pe Google Play și d-astea, în primă fază. Bine… eu albumul ăsta nu-l fac ca să mă-mbogățesc, îți dai seama. Nu mă gândesc la câștig, mă gândesc să iasă albumul ăsta, că ăsta-s io. Ca și cum dau o esență din mine… așa, o sticluță… „Poftim! Asta e o esență de Vizi!”. Bine, e interpretabilă ce ți-am zis, dar ai înțeles ideea (n. red. – râde). Sunt la faza în care vreau să-l văd odată înregistrat, să-l văd mixat și masterizat. Masterizarea se face în America, mixarea aici, iar când o să-l am, o să încep să mă gândesc la o strategie. Cum să-l pun pe piață, cum să-l distribui. Eu nu m-am grăbit cu abumul, lucrez de doi ani și am ales din vreo 60 – 70 de piese, ca atunci când am CD-ul, să am o poveste, chiar dacă e vorba despre haos. Să am o poveste despre haosul din capul meu.

- Așa se va numi și albumul…

– Da. Se va numi „The chaos in my mind”.