Mă uit la ceas… 4 jumătate, mai un pic și mă întâlnesc cu Mihai. Mi-a promis interviul acesta de vreo două săptămâni și de tot atât timp amână. Sună telefonul. „Mihai”. Răspund:

> „Da”

< „Salut, te-am sunat să…”

> „Să nu îmi spui că reprogramezi și acum!”

< „Nu, nu, stai liniștit, te-am sunat să îți spun că la 5 și 10 te aștept la Segafredo, am înțeles că nu îți place în KF. Tu la 5 ieși de la lucru, nu?”

> „Da, la 5, e ok, unde vrei tu…”

<  „Rămâne așa, în Segafredo”

> „Ok”

Închid telefonul și aștept să se facă ora 5. La ora stabilită, mă îndrept spre cafenea și îl găsesc la o masă pe stânga, aproape de geam. Îmbrăcat într-un sacou gri șobolan, de sub care se vede o bluză albă, în picioare o pereche de Converse negri low cut și pantaloni gri… cam ca și mine.

A lăsat o țigară aprinsă în scrumieră să își fumeze singură „trupul”, cu o mână ține de o ceașcă de cafea, iar cu cealalta butonează telefonul. Mă apropii de el și îi observ ochii. Parcă se uită prin telefon, iar fața lui… inexpresivă.

> „Salut! Hai că am ajuns”, spun eu și întind mâna. Cum m-a auzit, un zâmbet i-a invadat fața, luminând-o. Se ridică și îmi strânge mâna.

< „Hai”, spune el, „stai jos și dă-i drumul”

M-a luat tare și repede, parca e prea prietenos, prea direct, nu e stilul meu. Dar nu am ce-i face și mă conformez. Scot telefonul, îl pun pe înregistrare și încep.

> „Pentru început, cum te numești?”

< „Mihai”

> „Mihai și mai cum?”

< „Mihai și e de-ajuns”, spune el râzând.

Obligat de situație, râd și eu.

> „Ok, vreau să îți mulțumesc că ai acceptat interviul acesta, mă ajută foarte mult, în special…”

< „Dar pentru ce e mai exact?”, întreabă el, întrerupându-mă. Nu suport să fiu întrerupt.

> „E pentru… ăăă, fac un studiu asupra comportamentului individului în situații de traume, stres emoțional și crezi sau nu, dar e destul de greu să găsești oameni care să vorbească despre asta deschis, iar Ralu mi-a spus că ești de o sinceritate dezarmantă și că tu ai putea să vorbești, de aceea te-am abordat”, îi gâdil eu orgoliul.

< „Aha”, spune el, „ok, am înțeles. Ce crezi tu că o să iasă din chestia asta, nu îmi dau seama, dar fie, întreabă”

> „Cum a început totul?”, întreb. E rândul meu să fiu direct.

Zâmbetul îi dispare, țigara s-a stins demult, iar fața îi redevine inexpresivă, se uită câteva secunde pe geam, își mușcă buzele de 2, 3 ori, apoi își reia zâmbetul, mă privește în ochi și spune:

< „Uite, vezi, cred că asta e partea cea mai grea, începutul. Ironic, a început când ea a spus DA. Discutam și, printre altele, am întrebat-o dacă vrea să stăm separați… și apoi….”

> „Deci ea e de vină, ca să spun așa…”

Zâmbește, puțin amar, se uită din nou pe geam, apoi înapoi la mine.

< „Nu, aici nu există vină, nu există personaj negativ, oricât ai încerca să găsești unul, nu există… bine, poți eticheta, dar… nu e corect. Nu ai avea argument pentru a face asta. Pur și simplu, aceste lucruri se întâmplă… și oricât ar fi de dureros sau nu, e un lucru atât de comun. Tu ai impresia că nimeni nu simte ceea ce simți tu acum, ai impresia că durerea ta e mai specială. NU E… adevărul e că… toți trecem prin asta, iar durerea ta nu e cu nimic mai intensă decât a altuia. Tu nu bei nimic?”, întreabă el, iar eu rămân puțin fascinat și în același timp iritat. Și eu am trecut printr-o despărțire și nu consider că e la fel la toată lumea. Mie mi-a fost mult mai greu, și acum mă întreabă dacă nu beau ceva….

Până să-i răspund, el face deja semn chelneriței. Ea se apropie:

< „Un irish coffe și un disaronno amaretto, te rog, mulțumesc.”

> „Mulțumesc, dar nu trebuia”, spun eu, „de unde ai știut că îmi place amaretto?”

< „In vino veritas, te mai destinzi puțin, nu știu de ce, dar cred că ți-ai ales un subiect destul de neplăcut pentru tine. Auzi lucruri ce nu vrei să le auzi. Cum să nu știu că îți place amaretto? Ar fi ciudat să nu.”

Mă prefac că nu am auzit.

> „Aaaah, nu e chiar așa, nu e așa, nu este neplăcut, spune-mi ce ai simțit, cum a fost?”

Se uită puțin mirat la mine și întreabă:

< „Deci tu chiar vrei să continui cu asta?”

Eu încuviințez din cap.

< „Ce am simțit, hmmm… hai să vedem, mai bine îți spun ce nu am simțit. Nu am simțit ură și răzbunare. Ajungi să vorbești despre ele… dar nu le simți niciodată, vrei să le simți sub pretextul că te ajută să treci peste, dar nu vei reuși… nu ai cum… încă iubești enorm… în rest, treci prin tot spectrul emoțional existent.”

> „Adică azi ești trist, mâine fericit, poimâine…”

< „Nu, nu, nu e așa, nu e pe zile, e pe minute”, zâmbește el larg, „nu te mai oprești. Dacă înainte îți alegeai cum să fii perceput, acum nu mai ai puterea aia.  Oamenii, în situații de genul acesta au falsa impresie că pot alege starea în care sunt. Într-un fel e adevărat, dar de fapt… ei pot alege cum să fie văzuți și cam atât. În interior ești bombardat de tot felul de stări. Unii aleg să le ascundă, alții aleg să le poarte, nu blochează, nu reprimă… eh, fiecare cum e construit”

> „Si tu cum ești construit?”

Se retrage pe spate, își aprinde o țigară și glumește, râzând:

< „Eu sunt încă în construcție. Ce pot spune e că există un răspuns la tot, în afară de tine. Tot timpul te vei putea autosurprinde… pe tine nu te poți analiza niciodată într-atât încât să te înțelegi, asta doar dacă nu ai reședința la Mocrea și ești convins că poți vorbi cu pietrele… și ele îți răspund.”

> „Este ceva ce regreți?”. Aici simt că am atins o coardă sensibilă, așa că e timpul să atac, să scot ceva mai interesant din interviul ăsta, de filozofii sunt sătul.

> „Ai făcut ceva ce nu trebuia să faci? Sau regreți că nu ai făcut? Îți pare rău că nu ai făcut mai mult? Ai ajuns să te îndoiești de tine și de capacitățile tale? Ți-ai pierdut încrederea de sine? Te consideri înfrânt?”

Mă uit la el cum se joacă cu țigara în scrumieră, uitându-se pe geam și mușcându-și buzele.

Se întoarce înapoi către mine și spune:

< „Tu unde zici că scrii? De fapt, stai, că nu mă interesează. Întrebările unui interviu se pun pe rând… iar modul tău… ofensiv e puțin neprofesionist având în vedere subiectul. Dar fie, îți răspund, însă am o pretenție.”

> „Da sigur, spune, îmi cer scuze dacă…”

Mă oprește ridicând mâna:

< „La finalul interviului îți voi pune eu o întrebare.”

> „Sigur că da, îți voi răspunde cu mare…”

< „Dacă am regrete”, mă întrerupe el din nou. Nu suport să fiu întrerupt.

Privește din nou pe geam… cred că e un  tic de-al lui. Mihai se uită la mine și reia:

< „Atunci când treci prin chestia asta…”

> „Stai o secundă”, îl întrerup eu, „de ce chestia asta? De ce nu îi spui așa cum e? De ce nu îi spui despărțire?”

Atunci observ pe chipul lui o tristețe mare… o tristețe furioasă. Mă fixează cu privirea și, ridicând vocea, spune:

< „Pentru că ceea ce se întâmplă în interiorul tău este prea puțin definit de un cuvânt atât de simplu, ești fragmentat, împrăștiat în toate direcțiile, nu ai habar de ceea ce ar trebui să faci, ce să fii și ce să îți dorești, totul devine foarte intens. Fizic ești obosit din cauza întrebărilor acestora. Ți-ai dori să știi ce face ea și în același timp nu vrei să îți dorești asta, ești bipolar, ai vrea să ai măcar un semn de la ea, ca peste două minute să te rogi să nu primești nimic. Doi oameni se luptă constant în tine și oricât de mult s-ar lupta ei, doar tu primești loviturile…” – pe cum vorbește se calmează – „oricum, totul e făcut să te întărească, atât că ai nevoie de timp să ajungi să îți dorești să îi pui capăt.”

În acel moment simt o mână pe umăr. E chelnerița:

> „Ești bine? E totul în regulă?”, mă întreabă ea.

> „Da, mulțumesc, de ce? Vorbim prea tare?”

> „Nu… nu…”, spune ea și văd că e îngrijorată, dar nu înțeleg de ce. „E ok, dacă ai nevoie de ceva să îmi spui, bine?”

> „Ok, mersi.”

Mă întorc înapoi spre Mihai și întreb:

> „Nu e mai ușor să urăști, să devii indiferent?”

< „Ești un ignorant atunci. Ți-ai bate joc de tine. De ce să îți umpli ființa cu ură și indiferență? Amândouă dor în egală măsură… de ce ți-ai dori să faci rău? Dar să îți răspund, totuși, la întrebare, regrete… nu am… acum, încă e devreme pentru a realiza tot și a gândi la rece. Ideal ar fi să nu le ai niciodată, dar dacă vin, asumă-ți-le, nu le ascunde, pentru că ele sunt responsabile de cuvintele «îmi pare rău», iar aceste cuvinte spuse cu sinceritate înmoaie orice inimă, deschid uși către comunicare. Dacă va veni momentul, va fi ușor să le spui. Dar tu? Tu ai regrete?”

> „Nu!”, răspund eu imediat, dar în mintea mea se aude „Ba da, am, m-a văzut plângând și asta nu trebuia să se întâmple niciodată”.

> „Există un final pentru «chestia» aia?”, întreb eu, atent să nu îl supăr iar. E cam sensibil…

< „Nu, niciodată, adică viața continuă, îți permite să fii fericit, treci peste perioada asta, e un lucru comun în esență, însă ca și un scut trecut prin bătălii, vei păstra urmele cicatrizate. Iar aici încheiem, cred că subiectul a fost acoperit și mai multe nu îți pot spune pentru că nu mai este nimic de zis”, spune el și îi face semn chelneriței:

< „Nota, te rog!”

Chelnerița se întoarce în scurt timp, el scoate banii, iar eu mă uit la bon să văd cât am eu de plătit. Nu observ că în timpul acesta el scrie ceva, pune hârtia în mapa aceea mică adusă de chelneriță și se ridică:

< „Mi-a făcut plăcere, dar sper să nu ne mai vedem.”

> „Da, mulțumesc pentru… și scuze dacă…”, mormăi și eu, ridicându-mi capul să mă uit după el, dar deja ieșise.

În timpul acesta chelnerița vine după bani:

> „Stai să îți dau și eu…”

Ea se uită ciudat la mine, deschide mapa și spune:

< „E în regulă, e tot aici…”

> „Ah, bine atunci, deci a plătit el…”

Chelnerița se uită la mine cu ochii mari și se îndepărtează.

„Ciudat mai ești, Mihai!”, îmi zic în sinea mea și opresc înregistrarea.

A plecat și fără să mai îmi pună întrebarea lui magnifică. Îi dau play înregistrării să văd cât de bine se aude… mă aud numai pe mine… și liniște. Îmi aud întrebările… și atât. Chelnerița se întoarce cu o foaie în mână și spune:

> „Cred că asta e a ta… sau pentru tine…”

Mă uit la foaie și îmi recunosc scrisul:

„Nu ție trebuia să îți iei interviu, de fapt?”