Piesa „Vârful aisbergului”, a cărui scenariu poartă semnătura vestitului dramaturg spaniol Antonio Tabares, a fost cea care a deschis ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Teatru Nou de la Arad. Publicul arădean a avut prilejul să o vadă în premieră națională, aceasta mai fiind jucată doar de 3 ori în lume, o dată în Spania și de două ori în Venezuela. Managerul Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, Bogdan Costea a spus că a reușit să aducă piesa la Arad, în detrimentul Teatrului Odeon de la București. În sală s-au aflat și regizorul piesei, Theodor-Cristian Popescu, scenograful Cosmin Ardeleanu, traducătoarea scenariului, Luminița Răuț și însuși dramaturgul Antonio Tabares.

„Vârful aisbergului” aduce în atenție o reală problemă a zilelor noastre și anume infernul pe care îl poate reprezenta mediul de lucru stresant dintr-o megacompanie, unde legăturile interumane dispar, iar profitul este un „zeu sângeros” care îi execută fără nicio urmă de milă pe cei mai vulnerabili, iar pe cei mai puternici îi transformă în roboți  acriți și aspri, precum personajul principal feminin, poreclit de ceilalți un „sloi de gheață”.

Am profitat de momentul de pauză înainte să înceapă sesiunea de „Întebări și răspunsuri” pentru public de la finalul piesei și l-am abordat pe dramaturgul spaniol pentru a afla câte ceva despre ceea ce stă în spatele acestei piese tulburătoare. Primele cuvinte le-am rostit unul altuia în engleză, după care Antonio Tabares a rugat-o pe Luminița Răuț să ne ajute cu traducerea din spaniolă în română, fiind mai ușor așa pentru el.

Arad Culture: În primul rând, felicitări! A fost o piesă cu un puternic impact emoțional asupra mea…

Antonio Tabares: Da, mulțumesc, mă bucur că v-a plăcut. Trebuie și eu să felicit actorii pentru felul în care au jucat!

Arad Culture: Piesa este inspirată din fapte reale, sau este doar un prilej de a transmite lumii un mesaj?

Antonio Tabares: Se bazează pe fapte reale, pe cele trei sinucideri care au avut loc în fabrica Renault, în Paris, în 2007. Și, pe urmă, când mă documentam pentru a scrie piesa, s-au întâmplat faptele de la France Telecom unde nu-mi amintesc cifrele exacte, dar acolo s-au întâmplat în jur de 40-50 de sinucideri într-un an.

Arad Culture: Asta în ce an se întâmpla?

Antonio Tabares: În 2008-2009. Și, bineînțeles, veștile m-au impresionat foarte mult, încât aceste gânduri nu mi-au mai dat pace, pentru că se presupune că locul de muncă unde ne ducem să ne câștigăm existența trebuie să fie plăcut, dar oamenii aceștia în loc să se bucure, și-au luat viața.

Arad Culture: Motivele sinuciderii în situația reală au avut la bază motive personale, așa cum am văzut în piesă? Sau nu se știe cu exactitate? Ce ați aflat?

Antonio Tabares: Din ce am citit eu când m-am documentat despre aceste sinucideri nu există un motiv unic. Dar adevărul este că relațiile interumane la locul de muncă au fost un factor determinant.

Arad Culture: Prin intermediul acestei piese ați dorit să transmiteți un anumit mesaj publicului?

Antonio Tabares: Nu neapărat un mesaj, ci am „implantat” în scenariu mai degrabă o întrebare. Este o întrebare pe care mi-o pun eu însumi: Cum este posibil… sau până unde vrem să ajungem? Până unde se poate întinde limita care să despartă viață personală de locul de muncă.

Arad Culture: Adică ce anume este mai important, profitul sau viața…

Antonio Tabares: Da, adică până unde locul de muncă poate ajunge să ne condiționeze viața.