Una dintre „fascinațiile” mele cred că ar fi aceea de… vagabond, sau hoinar, sau boschetar, cum li s-ar zice la fiecare.

A fost odată o vreme de mult apusă și uitată când nu știam ce se va întâmpla. Lucruri elementare: bagi mâna în foc și te arzi. Cineva tot a băgat mâna în flamă să îi simtă căldura, să simtă că îi provoacă durere – asta un exemplu „rău” – și au avut interesul, curiozitatea de a se săruta, să simtă plăcere – ceva „bun”.

Pentru ce ne-am luptat atâta, ne-am sacrificat și am avut curajul să încercăm, să ne luăm inima în dinți să facem ceva nou pentru noi înșine? Am evoluat, dezvoltat pe baza acestor experiențe de pus mâna în foc…

Ne-am dezvoltat sau am evoluat pentru a ne crea confort, teren sigur, o bază sau doar curiozitatea animalică ne-a mișcat mai departe? Acuma… boschetarul nu are teren sigur, nu are o bază, nu are un viitor, totul e complet imprevizibil și noi îl privim cu frică, „să nu ajung și eu așa, să nu știu ce va fi mâine”.

Ne-am dezvoltat să știm ce va fi mâine, cum va fi, ne-am pierdut spiritul aventurier și curajul de a risca pe propria piele. Curiozitatea umană, care ne-a ajutat să ne dezvoltăm așa de mult, totodată, ne-a făcut să ne-o eliminăm din sistem. Nu vrem să riscăm, ci doar să acceptăm „că nu mere” sau „nu, pentru că x” și gata.

Ne-am dezvoltat în propria cușcă pe care am acceptat-o și ne-o zicem casă. Propriii sclavi.
Și îi privim pe vagabonzi cu milă și spaimă… că nu au cușcă și pot vedea lumea din și în toate colțurile.