Rar am întâlnit un pictor care se așează în fața șevaletului cu pasiunea lui Mihai Takacs. Această pasiune irepresibilă, năvalnică, stă la baza realizării unui număr impresionant, aproape incredibil de lucrări care poartă semnătura pictorului arădean. Pentru Mihai Takacs, pictura este un mod de a fi, constituie însăși viața sa purificată de multitudinea urâțeniilor care ne grevează existența în această lume. Simplu spus, pentru Mihai Takacs pictura este trăire „întru” frumos și „pentru” frumos. De aceea, pictura lui place multor categorii de amatori de artă. Această sinceritate, care nu ține seama de moda zilei, cucerește publicul avizat și neavizat deopotrivă. Este o pictură depășită? Nici vorbă! Atât timp cât o pictură produce emoția privitorului, nu este, nu poate să fie depășită. De altfel, „formula stilistică” constituie garantul succesului, important este ce faci cu această formulă. Cu alte cuvinte, contează câtă imaginație și cât suflet pui în această formulă.

L-am auzit pe Mihai Takacs spunând că el nu se simte bine într-o zi în care n-a așternut nicio tușe pe suport. „Nulla dies sine linia”, nicio zi fără o linie trasă! Aceste cuvinte atribuite lui Apelles, părintele vechii picturi elene, sunt călăuza lui Takacs. Talent dublat de muncă, perseverență și voința de a fi el însuși, așa cum este și atât cât este, îi asigură acestui pictor încă tânăr (în pofida vârstei sale biologice), un loc al său în regatul artei, un loc pe care nimeni nu i-l poate contesta.

Cel mai semnificativ capitol din creația lui îl constituie peisajul urban. Prin structura sa psihică, acest pictor este un citadin îndrăgostit de frumusețile uneori nebănuite, alteori neluate în seamă, ale unui oraș.

După cum era firesc, privirea sa a fost atrasă, întâi de toate, de frumusețile propriului oraș. Mihai Takacs cunoaște atât de bine Aradul, încât a reușit să-i surprindă elementele arhitectonice definitorii și, mai ales, valențele sale picturale. Abordând această temă, Takacs dovedește, o dată în plus, că mijlocul său de expresie este culoarea. De fapt, dincolo de raporturile dintre imagine și obiectivul vizat și indiferent cât de „realist” înregistrează datele acestea, Mihai Takacs exaltă culoarea „locală” până la pragul la care aceasta devine un „ton” sau, mai exact, o nuanță care transmite reacția sa emoțională în fața unei frumuseți văzute numai de el. Și în acest caz, Takacs rămâne un liric, un liric în culoare.

L-am urmărit de multe ori, așezat cu șevaletul său în fața unor clădiri impozante sau a uni colț pitoresc din orașul său, sfidând mirarea trecătorilor care nu realizau să asistau, într-un moment de grație, la „re-crearea” în culoare a orașului lor. Fiindcă oricât de recognoscibile erau imaginile, era vorba de altceva, de un oraș al lui Mihai Takacs, un oraș care purta pecetea unui artist care a adăugat realității „culoarea” sufletului său.

Mihai Takacs a pictat ceea ce aș numi „edificiile emblematice” ale Aradului, bisericile monumentale, dar mai ales s-a oprit la unele ansambluri arhitecturale care definesc specificul acestui oraș și mândria locuitorilor săi. Nu a ocolit unele colțuri umile ale orașului, atras fiind nu de pitorescul ieftin, ci de frumusețea ascunsă a acestora, frumusețe pe lângă care cei mai mulți trec fără s-o observe. A fost nevoie de un ochi care s-o vadă și de o mână de artist să ne-o restituie.

Horia Medeleanu

(„Aradul în viziunea pictorului Mihai Takacs” – Arad 2008)