Titu Maiorescu:

În fiecare seară aprind fitilul imploziilor ce vor urma, în minte strâng cocoloașe de hârtie, fiecare având cuvinte vagaboande scrise pe ele. Îmi aglomerez capul cu enșpe’ mii de de idei, țeluri, sinonime și sunete, imagini din trecut și viitor. Prezentul mă enervează al naibii de mult pentru că… e prea prezent, prea e peste tot, all in my face, îmi aminteste încontinuu cât de greu e să îmi depășesc condiția de ființă creată! De ce nu pot pur și simplu exista? Vai! Dar ce frustrat sunt! Doar sexual sau și la modul existențialist, nu știu… Mai demult mă luam în gură cu  halba de bere și ascundeam în buzunare chiștoace de cuvinte furate din veșnicele scrumiere octogonale, pătrate sau rotunde! Vreau o scrumieră cu formă neregulată, vreau o țigară cu filtrul pe mijloc ca să scuip tutunul de fiecare dată când trag un fum, vreau o halbă cubică și un prieten care să îmi zică „du-te dracului!” din drag. Vreau invers, vreau tot, vreau să nu mai dorm niciodată, vreau să scriu începând cu “punct” fără a fi obligat să zic “și de la capăt”. Vreau întrebări în argumente, provocări în întrebări.

Aș vrea…. să nu mai vreau, să îmi ascund șoaptele în pereți, noaptea să mă caute peste tot și să nu mă găsească ci doar să îmi vadă gândurile arse pe jos. Fir-ai a naibii noapte, credeai că îți mai dau ceva? Ia îneacă-te în scrumul meu, ce mi-ai dat până acum? Nimic! Mi-ai răpit ani din viață, erau ai mei! Dar nu-ți mai dau! Am devenit stăpân peste visele mele, mi le creez ziua și noaptea le trăiesc, le beau, nu mai am nevoie să mă conving că voi fi fericit. Sunt fericit că sunt așa cum sunt, nu-mi mai fac autoanaliza gândurilor, dacă le voi scrie, cum mă voi simți. Nu, așa sunt eu, fericit! Sunt fericirea!

Am scăpat! De ce anume nu știu! Prejudecăți, stereotipuri… Dumnezeu…. Știu că am scăpat! Nu mai sunt încruntat când râd! Și acum un comentariu: “Cui îi pasă?”. NIMĂNUI! Asta e frumusețea! Nimeni nu te întreabă de ce ești fericit, te ia așa cum ești! Dar când ești supărat, toată lumea te întreabă “de ce?”. Și de fiecare dată când încearcă să te înveselească cineva, nu se reușește nimic altceva decât să se întristeze și ei! Așa, fiind fericit, ce poți realiza? Perpetuarea fericirii… Asta e adevăratul perpetuum mobile! Alimentează fericirea! Da, dar ești încă singur, ai o grămadă de neîmpliniri și, din nou: “cui îi pasă?”. 

Nu contează, tot ce e gol în viața mea, completez cu fericire și făcând asta atrag mai multă! Cine vrea să stea lângă un om veșnic plângăcios că nu mai are țigări? Sau prieteni? Hitler a spus vreodată pe o voce smiorcăită: “eu nu o am pe Austria….”?

Bine, groaznică imagine, dar exactă idee! Așa că de mă mai întreabă cineva cu ce mă ocup, voi răspunde: “cu fericirea! Nu vreți și voi? Vă costă un zâmbet!”