Grounded de George Brant, regia: Ligia Ciornei

Producător: Doctor’s Studio şi Teatrul Unteatru, Bucureşti

Uniforma unei femei care pilotează avioane e însăși gravitația, eşti una cu albastrul practic, una cu pericolul. Ai la tine panoul cu butoane şi controlezi văzduhul. Totul merge strună… până la permisie.

Mergi la barul pentru piloţi, auzi poveşti despre zboruri, iar majoritatea bărbaţilor se simt mai puţin masculini când le iei locul şi uită cine sunt. Totul stă în UNIFORMĂ.

Dar intervine Eric, cu care protagonista noastră şi-o trage, având uniforma pe ea. Îi declară că doar cu ea poate să simtă cerul, dar ei îi e dor de grenade.

Eric lucrează la magazinul familiei (un pămpălău) şi totuşi ei i se face foarte dor de el în timpul zborului, aproape că vomită-n mască. Apoi realizează c-a rămas însărcinată, lucru nasol pentru un om dedicat zborului. Se simte grea ca o ancoră, ca un tanc, ca o balenă, are o burtă imensă şi se-ntreabă dacă dragostea chiar te face aşa de greu. Regretă că nu va mai putea zbura vreodată, dar se linişteşte când soţul o sărută și îi atinge burta.

Se naşte o fetiţă perfectă pe nume Sam, căreia îi plac nespus poneii roz.

Eric o sfătuieşte să-şi reia zborurile, recăpătându-și și el prin asta dreptul de-a se lăuda. Astfel, vine şi avionul nou: o dronă, pedeapsa pentru cei care rămân însărcinaţi. Piloţii bombardieri sunt istorie, în maxim un an, dronele vor fi peste tot.

Cuplul nostru primeşte un apartament într-o zonă liniștită, însă ea nu mai are răbdare, vrea să plece din nou la datorie.

Acum e singură-n deşert. Semnalul radioului dispare. Raportează la bază pentru un antrenament cu drona – o pasăre fără ochi, cu trasoare, rachete şi radar, care nu aterizează. Se va munci în ture, 40 de ore la foc continuu, cu un ripper de peste 11 milioane de euro.

Înainte ajungea acasă o dată pe an, acum ajunge zilnic. La lucru se holbează-n permanenţă la ecranul gri. Supraveghează convoaiele să nu planteze bombe. Traversează deşertul pentru a munci dintr-o rulotă. Pornește aerul condiţionat. Pulsul îi creşte, deşi nu sunt pericole. Omoară soldaţi profesionişti, n-au cum să se-ascundă de ochiul din cer, de Dumnezeu şi bum (!), infernul gri lovește scurt, bucăţile de corp se-mprăștie în zbor.

Încă survolează cu uniforma pe ea. În magazin, la cabina de probă, din nou se simte supravegheată. Are flashback-uri şi nu se poate desprinde de „joc”. Opreşte în deşert, se dă jos din mașină şi se holbează la cer. – Mai știți? întreabă publicul. – Albastru!

Eric o cheamă la emisiunea ei preferată. Ea vede numai gri. Ce consiliere (?), când ea vrea bere, muzică și biliard cu băieții. La uniformă nici vorbă să renunțe. Cum ar mai știi cine e?

Își dă jos uniforma și-o face cu Eric pe podea, directivele au fost trasate. Eric crede c-a rezolvat-o, dar ea închide ochii și se uită la familia ei de sus.

Sam e pe cameră, ordinul a fost dat. Pe bune de data aceasta. Sam e pe altă cameră și nu există scăpare. Cineva înregistrează totul.

Carnea fetiței se preface-n nisip și dispare de pe ecran. Omul e o mașinărie cu joystick-ul în mână, fără emoții, fără regrete, un bec roșu care pâlpâie, pulsul fratelui mai mare, căldura, ce a mai rămas, plasa în care a căzut până și cerul.

Ne pare rău, ești concediat. Bravo, Isabela Neamțu!