Text: Stig Larsson
Regia: Vladimir Anton
Scenografia: Tudor Prodan

Producător: Teatrul de Comedie Bucureşti

Ne aflăm în apartamentul unui cuplu suedez. Deocamdată, nimic interesant, amândoi sunt oameni simpli. Sven îşi pune gluga pe cap şi pe un ton jucăuş, îi spune soţiei sale (Anna), care-i asistentă medicală la Municipal: „Te ascult, copila mea”. Ea îi mărturiseşte că are numai gânduri negre pentru pacienţii săi, văzându-i ca pe nişte amărâţi care ţin cu dinţii de viaţă. Dintr-o dată, la uşa acestora se prezintă directorul companiei la care lucrează Sven, sub pretextul că îşi vizitează angajaţii acasă pentru a-i cunoaşte mai bine.

Discuţia celor trei ajunge la subiectul „categorisiri, prejudecăţi şi lupta dintre clasa muncitoare şi politicieni”. C.E.O.-ul dă dovadă de-o bunăvoinţă falsă, încercând să le arate că-i un bun cunoscător de tipuri umane şi că poate fi flexibil. Îi întreabă dacă au copii şi insistă pe apelativul „tu”, iar ei îi răspund cu „Mai încolo, ştiţi, durează nouă luni…”. Când dau noroc se privesc în ochi, trăncănind nimicuri despre curăţenia de la locul de muncă şi softurile performante.  Totuşi, Sven remarcă faptul că de jos nu se pot influenţa deciziile din companii, moment în care C.E.O.-ul, impunător şi prin statură, îl roagă să scrie un raport. Gesticulând la modul foarte degajat, directorul adaugă că e-n favoarea conceperii de copii. Astfel, mereu îi lămureşte pe muncitorii săi să procreeze, iar ei urgent se conformează.

Scenele-şoc încep când directorul se uită cu jind la picioarele Annei. Ulterior, le studiază în tot detaliul lor şi remarcă gelozia bărbatului său. O masează-n talpă şi din asta află că-şi face vise prea mari care o lasă apatică: „Şi unde se simte asta, în degete, călcâie”?

După ce dansează ca un vultur în jurul ei, îi zice că ar fi o mamă bună, la rândul lui având o fetiţă. Le ţine predici, dezvăluindu-le celor doi lumea trasă la indigo şi plină de laşi, scorţoşi, orgolioşi şi academicieni. Moment în care Anna spune că ea nu crede în distanţe, diferenţe sau rupturi, iar el o face comunistă. Apoi, scoate nişte bani şi îi cere Annei să-i arate fundul: „Toate trăsăturile de caracter se ascund acolo”. Şi bineînţeles, se-ntâmplă, chiar şi Hans fiind de-acord.

Intră-n scenă Lena şi Tage (fratele lui Hans), stricându-i imaginea fără remediu. Poartă după el un iepure împăiat, vorbeşte numai despre iarbă (da, de aia…), nu îi plac copiii şi îi cere votcă. E asistat social, are numai probleme şi arată ca un vagabond. Deschide briceagul şi îl pune la gâtul C.E.O.-ului: „Acum pleci când vreau eu să pleci”. Îl obligă să stea jos şi îi toarnă băutura-n cap, botezându-l cu spirtoase. Mai departe menţionează c-a fost şcolit în Nord, tăind păduri întregi şi-având un şef la fel de şmecher, de unde şi ura sa pentru patroni.  Pleacă şi o trage pe iubită după el, lăsând totul pe dos.

Directorul îşi cere scuze, admiţând că merita o lecţie aspră ca aceasta, dar continuă la fel şi se ia de Hans: „Relaxează-te, hai să facem respiraţie împreună / pune curu` jos, căcănarule!” O invită şi pe Anna la masaj, lăsându-se pe ea şi folosind mişcări rotunde. Deodată, leşină şi cade pe femeie cu toată greutatea: „Hans, scoate-mă rapid de-aici”! Apoi, intră amândoi în panică, dacă a murit? Atunci sună şi telefonul C.E.O.-ului… nevastă-sa. După o vreme se ridică, îndreptându-şi spatele şi recitând din Hamlet. De pe masă cere gogoşi şi spune că viaţa e frumoasă cu tot ce are ea. Apreciază lucrurile mici, cum ar fi hainele, mâncarea sau forfota oraşelor.

La final, Anna se înfurie, reproşându-i lui Hans că de nouă ani merge numai după el. Astfel, doreşte să se culce cu directorul executiv. Concluzia? Un C.E.O. nu-şi închide niciodată telefonul.

Foto: Adelina Laura