În timp ce Călin decola, cu picioarele tăiate de la genunchi în jos de un tip pe care doar el îl vedea, sau nici el, eu aterizam din zborul meu interstelar, după ce Miţă mi-a şoptit de câteva ori, până s-a transformat în urlat, aceeaşi propoziţie: „Mergem acasă. Acum!”’.

Luminile mici şi colorate deodată se transformaseră într-una mare şi albă care îmi arăta calea… cea stângă, cea dreaptă, toate erau la fel. Îmi iau geaca de pe străinul care dormea întins pe bancă şi dintr-un anume motiv, care mă depăşeşte până şi în ziua de azi, o purta; refuz, gesticulând articulat cu o sclipire de politeţe, oferta lui de a purta tricoul roz cu inorogi şi ponei care, probabil, la rândul lui, nu-i aparţinea, și Călin mă acuză că am scăpat sticla cu apă. Miţă comunica cu aerul pe care îl inspira, da’ să mor ”io”, nici trotuarul nu cred că îi înţelegea. Eu eram tatăl lor; cu sabia laser de culoare galbenă, respiram greu şi provocam pomii pe lângă care treceam la duel în stil francez, stilul pe care l-au uitat ei: „voulez vous touche pussycat, en garde!”.

Îi ghidam pe cei slabi prin întuneric, condus de lumina mare şi albă. Nu le plăcea; ştiu asta pentru că îmi strigau „FIGHT THE POWER!” în ceafă. Aceeaşi ceafă în care Ombladon recita versurile melodiei „o chema” pe coloana sonoră a lui Darth Vader: The Imperial March. It all made sense at the time… După ce părea să fi fost o eternitate şi jumătate, în care credeam că ne învârtim în cerc, ne dăm seama că am ajuns acasă; nu acasă unde se referea Miţă, ci în parc. În parcul respectiv, cu parcare subterană pentru nava lui Han Solo, dotată cu stropitoare care funcţionau mai puţin decât creierele noastre în acel moment magic, dar care avea un talent foarte… hmm, what’s the word for it.. în fine, să zicem că doar cei aleşi puteau descoperi acel talent, care era de a vorbi. Şi a da idei foarte proaste.

Aşa se face că mă trezesc cu cei doi inşi, slujitorii mei, făcând orice ca să „fight the power”. Rebelând (Draga editor, bagă te rog cuvantu’ ăla, că nu mai știu care era – „răzvrătindu-se”) împotriva mea, au ascultat de stropitoare şi s-au căţărat – în picioare, ţin să menţionez – pe nişte hinte, sau leagăne, care scârţâiau mai frumos ca păsările în dimineţile de primăvară. Într-un moment de brilianţă dumnezeiască, i-am convins că e greşit ce fac. Cred. Mă rog, cumva am pornit din nou la drum, urmărind lumina divină care ne făcea să umblăm ca nişte scânduri de lemn şubrede de fiecare dată când trecea o maşină pe lângă noi, fie ea reală sau nu. De fapt, toţi erau taximetrişti călare, nu cavaleria, cum credeam noi.

Dau să intru în scara blocului, bloc în care creştea iarbă pe scări, verde ca şi gazonul unui teren de baschet, moale ca blana lui Chewbacca… apoi, ceva legat de o furculiţă, şi am adormit în timp ce cădeam spre pat…

Mike… I dunno if I’m out… or in… who cares anyway….