click-click, şi totuşi, cât de greu ne mişcăm
ca o maşină a cărei stopuri pâlpâie, deschisă automat
mă chiorasc în ecran
şi îmi place întunericul rămas
ador să simt lumina care rupe, depusă inegal
pe zimţi egali ai fermoarului,
totodată ascuţindu-i
îi simt prin piele, îndur
se topesc, lipiţi înapoi între ei

totuşi, uneori n-aş vrea să mai simt nimic
abracadabra, suntem !
mereu cu prea mulţi ani rămaşi
între space şi backspace

şi uneori, când râd de tot,
când râsul dă în iarmaroc,
poemul mă plânge într-un colţ,
din ce în ce mai colţuros
caz minor în minoritate
poet n-o să fiu
niciodată

tutunul nu mă mai vrea
mă arde pe gât
în câmp deschis, tot ce-mi doresc
este să închid genele definitiv
în locul fermoarului care,
de când îl aud,
mă frige,
tot mai rapid
aştept să mi-o ia înainte

pe cuvinte mi se plimbă o musculiţă scăpată din întuneric
fii fără griji, de câte ori râd, mă gândesc la ce o să vină
sunt geana de pe obrazul tău
ghici pe care şi nu te uita în oglindă