De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu? Pentru că este un fel de vedetă a lumii literare? Pentru că atunci când trebuie să enumerăm câțiva scriitori români contemporani… este primul nume care ne vine în minte? Pentru cei care nu au citit niciun rând scris de el, probabil. Ideea e că n-ai cum să nu-l iubești pe Cărtărescu, mai ales dacă ești familiarizat ca la carte cu titluri precum „Travesti”, „Levantul”, „Ochiul căprui al dragostei noastre” sau, bineînțeles – inevitabilul – „De ce iubim femeile”… ori dacă, măcar, l-ai auzit vorbind o dată în fața publicului. El fiind, după cum a dat de înțeles elevilor, profesorilor și oricărui arădean curios în această dimineață în sala festivă a Colegiului Național „Dimitrie Țichindeal”… un tip social. Un tip normal. Desigur… poți să-l urăști dacă, de exemplu, a fost amantul soției tale, sau fiindcă s-a implicat în politică, sau din invidie… sau fiindcă ești un hipster de-al dracu’… dar orice ai zice… nu ține vrăjeala. Mircea Cărtărescu te va fermeca prin simplitate… și nu în ultimul rând… prin înțelepciunea asta literară și coerența semantică până și în vorbire, așa cum a făcut-o astăzi, în a doua zi a Festivalului de Literatură „Discuția Secretă”.

Nu e nevoie de prea multe descrieri despre Mircea Cărtărescu. Lăsăm acest lucru pe seama criticilor avizați. Ajunge dacă-l parafrazăm… cuvânt cu cuvânt:

„De multe ori am comparat situația mea cu cea a unei femei gravide. O femeie gravidă nu participă, propriu-zis, la opera ei, care este copilul. Ea poate să facă orice, în timp ce acesta se dezvoltă în pântecul ei. Poate să meargă la slujbă, să facă contabilitate, poate să se ocupe de cumpărăturile zilnice, poate să scrie un volum de versuri, poate să facă orice… copilul se va dezvolta organic. De aceea spun că și în pântecul meu… să zicem așa, «creativ», sau intelectual, sau cum vreți să-i spuneți, se dezvoltă, din când în când, un astfel de copil, pe care îl aduc pe lume, vrând-nevrând, și fără să particip în mod direct, fiind extraordinar de recunoscător pentru acest dar care mi s-a făcut… și pe care nu-l merit în niciun fel. De aceea eu mă uit la orgoliul scriitorilor și este știut faptul că autorii, artiștii de obicei, sunt faimoși prin ego-urile lor uriașe. Să zicem că un om simplu se înghesuie într-un colțișor de taxi, dar pentru un poet, de pildă, e nevoie de tot taxiul pentru că are și ego-ul în mijloc care trebuie să se așeze și el pe celelalte trei locuri libere. Eu prefer să mă-nghesui cu alții, cu alți patru oameni, pentru că în loc de orgoliu eu nu am decât recunoștință”.

Ca un apropo… căci nu se poate fără asta: doamnelor și domnilor, s-a aflat! „De ce iubim femeile” nu a fost scrisă dintr-un „donjuanism”, ci din nevoia de a înțelege femeile… „din timiditate”, a clarificat scriitorul.

Autorul a mai spus că sunt două feluri de scriitori: cei vii și  – majoritatea – cei morți. Dar care e asocierea dintre poetul, respectiv scriitorul de ieri și de azi și „pisica moartă”?…

„Literatura, pe vremuri, însemna cu totul altceva decât înseamnă astăzi. Literatura, pe vremuri, pornea războaie și cucerea inimi. Pentru asta era făcută literatura… poezia în speță. (…) În acea vreme, poeții erau înălțați pe soclul acesta alb al admirației generale. Astăzi, aș zice, mai curând, cu o metaforă pe care o făcea Salinger, că poezia este «pisica moartă a lumii». Fac aluzie la un fragment din «Raise High the Roof Beam, Carpenters» al lui Salinger, una din ultimele sale scrieri, în care se povestește cum Seymour Glass, un poet dintr-o familie numeroasă, se întoarce din război cam țicnit. Are o logodnică și urmează ca logodnica să-l prezinte părinților. Părinții sunt foarte speriați, fiindcă știu că el nu mai e în toate mințile, după o experiență traumatică a celui de-al Doilea Război Mondial… și-l întreabă: «Acuma că s-a terminat războiul, cam ce ai vrea să faci în viață mai departe? Cam ce ai vrea să fii?» … și el spune  «Aș vrea să fiu o pisică moartă». La care părinții-și dau seama că fiica lor nu mai are nicio șansă, Seymour este nebun de-a dreptul. Dar mai târziu, Seymour îi explică lui Muriel, logodnicei sale, despre ce era vorba, de fapt. Era vorba despre o parabolă zen… în care un înțelept zen este întrebat: «Care este lucrul cel mai fără de preț din lume?»… și el spune: «o pisică moartă…» pentru că nimeni nu poate pune un preț pe ea. Ea iese din fluxul banilor, iese din fluxul gloriei, iese din toate aceste futilități la care se-nchină întreaga lume astăzi. Numai ceea ce nu face parte din sistem, ceea ce este împotriva sistemului, ceea ce este mândru de faptul că are propria sa individualitate, originalitate și independență poate să existe ca o valoare. Așa este și poezia de astăzi. Este o pisică moartă”.

În sala festivă a Colegiului Național „Dimitrie Țichindeal”, alături de Cărtărescu a fost în această dimineață și scriitoarea Ioana Nicolaie, însă… din timiditate, din respect pentru „maestrul” Cărtărescu sau cine știe din ce motiv, s-a retras elegant, cu garanția că ne vom mai întâlni cu ea în cadrul acestui festival. Și chiar așa va fi, mai exact sâmbătă dimineața, de la ora 11:30, în Parcul „Aventura voinicilor” (noul parc al copiilor lângă actualul Parc Europa, zona Sala Polivalentă – Maranata, Micălaca), poeta Ioana Nicolaie se va întâlni cu copii arădeni, respectiv oricine vrea, unde tema propusă este „Arik și mercenarii” (volumul scriitoarei publicat în mai 2013).

Mai rămâne de spus doar că Mircea Cărtărescu se va întâlni cu publicul arădean încă o dată chiar astăzi (vineri), de la ora 21:00, în cafeneaua literară Joy’s, unde va vorbi cu publicul alături de scriitorii Dan Sociu și Philip Ó Ceallaigh.