Când un teatru românesc, unul maghiar și unul sârbesc își pun actorii într-un singur spectacol, nu poate să iasă decât o babilonie stresantă, un chin interetnic în care doar semnul „EXIT” de peste ușă pare să spună ceva realmente familiar. Noroc că regizorul Schilling Árpád a vrut să obțină exact acest amalgam tensionat cu această coproducție pusă în scenă de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad și Teatrul Național din Sombor, folosindu-se de o temă extrem de actuală și care a fost denumită, după luni de zile de improvizații și scenarii rescrise, extrem de potrivit: EXIT. Premiera la Arad a avut loc joi seara, pe scena mare. „Vă rugăm să vă închideți telefoanele mobile. Vă mulțumim!”.

Ușa s-a închis în spatele lor și s-a lăsat tăcerea pentru câteva secunde. Au ajuns până aici, dar ce se va întâmpla acum? Oameni diferiți într-un loc cu desăvârșire diferit, la poarta unei țări care nu demult și-a întors partea dorsală dezvelită spre Europa, dar în care imigranții continuă să vină ca niște oi scăpate din șură, unii cu posibile intenții criminale… căci n-ai de unde să știi (chiar! Oare care-i oaia neagră?), ori cu intenții josnice (cerșire, de exemplu… n-ai de unde să știi!). Ori poate au venit să lucreze ce apucă (dar, din nou, n-ai de unde să știi!). Cine-s toți acești oameni și ce naiba vor de la viață? Poate nici ei nu știu…

Scena s-a transformat instantaneu într-o sală imensă de așteptare, semi-întunecată, rece, rigidă, incomfortabilă. Un tânăr face exact ceea ce e firesc într-un astfel de moment dilematic: își scoate telefonul și butonează aiurea. Constată că nu este semnal, iar ceilalți aprobă. Un bărbat blond și atletic trage după el câțiva metri mai încolo o valiză și o nevastă dezorientată. O tipă tânără și țâfnoasă trage și ea o valiză nu mai mult de un metru mai încolo, iar un tip tânăr și deloc descurcăreț e permanent după fundul ei. Este evident că nu ea a venit cu el aici, ci invers. Sunt doisprezece în total. Unguri din Ungaria, unguri din România, români din România și sârbi din Serbia. Fiecare și-a adus țara într-un buzunar aproximativ ascuns în valiză, în poșetă, în pantaloni sau în suflet. Complet degeaba. Nu mai sunt în țara lor, niciunul dintre ei… și asta se simte în aer dureros de tare. Sunt în Anglia, blocați într-o sală goală la frontieră și depinde doar de ei dacă vor reuși sau nu să devină europeni.

Foto: Ziarul Metropolis

Ceea ce este cu adevărat formidabil în spectacolul „Exit” este modul metodic și în același timp haotic cu care se „dezbracă” în fața spectatorilor fiecare caracter într-un timp relativ scurt, de multe ori chiar în paralel, vorbind unul peste altul, în ciuda faptului că plictiseala radiază din fiecare personaj și parcă cu toții refuză să-și arate personalitatea. Sunt străini atât între ei, cât și pentru lumea de afară. Se anunță permanent un mare nimic… deși „ceva tre’ să se-ntâmple… imediat, stai să vezi!”, își spune în gând spectatorul contrariat, căutând să identifice într-unul din personaje pe cineva cunoscut sau măcar să înțeleagă ce dracu’ e cu ăla tăcut din spate… sau cu ăla cu o freză de pedofil din colțul din stânga… ori măcar cu tipul ăsta din față, care pare mai simpatic. E un lucru nemaiîntâlnit într-o piesă de teatru să te simți obligat să-i urmărești pe toți cei 12 deodată… și ei să se încăpățâneze să nu-ți împărtășească ceva mai mult decât nervi ținuți în frâu, cuvinte străine și, eventual, câte-o înjurătură spusă cu jumătate de gură. Poți fi chiar tu în locul lor. Scena asta s-a mai repetat de câteva ori și în viața reală, cu siguranță.

Un bărbat mai mic de statură, cu o nu prea mare barbă și cu o nu prea mare geantă pe spate iese în față. Pare cel mai stăpân pe situație. E un singuratic cu capul pe umeri, căruia nu-i pasă de unde vine și știe foarte bine unde a ajuns. Mai puțin unde va ajunge, dar pentru asta trebuie să mai aștepte, exact ca ceilalți. Este român, din București. El are semnal la telefon. Îl abordează un tip mai înalt de statură, echipat doar cu o borsetă și cu o mult mai mare barbă și îl roagă să-i împrumute telefonul. Vorbește sârbește la telefon pe un ton autoritar. Pare destul de nervos. O femeie singuratică și vizibil pierdută-n spațiu îl abordează și ea pe bucureștean: „Scuze… sunteți român?”. Ea e din Arad. E destul de speriată de bombe când își dă seama că singurul ei concetățean nu vrea s-o bage în seamă, fără să priceapă de ce. Femeia nu știe o boabă de engleză și habar n-are cum și cu cine să socializeze. Nu de parcă ar fi singura în această situație. Îi trebuie o gură de țuică… noroc cu cuplul sârb care îi întinde o sticlă, de mai multe ori chiar. De fapt, sunt cu toții „speriați de bombe” mai mult sau mai puțin, dar frica de necunoscut se manifestă altfel la fiecare. Unii sunt calmi și plictisiți deocamdată, pe alții se vede de la o poștă nesiguranța, agonia statului pe loc.

Foto: teatrulclasic.ro

O orfană băiețoasă are un atac de panică. „Dumnezeule, asta-i nebună!”, exclamă un ungur din Lugoj. Ajunge să-i observi pălăria de pe cap ca să-ți dai seama că e un hater cvasi-urban rămas cu mentalitatea de conțopist undeva în anii ’30, deși nu-i chiar atât de bătrân. A venit aici cu fiul său mai prostănac de felul său. Niciunul nu știe engleză, abia înțeleg și limba română. Un alt ungur din România a reușit să calmeze orfana unguroaică și recită acum amândoi cu un glas tremurat „Tatăl nostru”, stând în genunchi. Tipa țâfnoasă, venită din Ungaria, oftează și pornește muzica pe telefon. Nu te-ai fi gândit în viața ta cât de armonios poate să sune „Bang Bang” de la Nancy Sinatra, varianta remixată cu beat-uri de club și cu rugăciunea „Tatăl nostru” rostită în maghiară…

„Bang bang, he shot me down,
Bang bang, I hit the ground,
Bang bang, that awful sound,
Bang bang… my baby shot me down”………. bumți-bumți!

Foto: teszt.ro

Ce se va întâmpla cu ei? Vor ieși din această închisoare neutră sau sunt obligați să se organizeze, să fie utili și prietenoși. E posibil să fie nevoiți să se ajute între ei, deși e mai greu atunci când fiecare e pe cont propriu. Inclusiv cuplurile. Inclusiv tatăl și fiul, inclusiv ăla bănuit că e pedofil și preot, inclusiv ăla tăcut care tocmai a vomitat și a căzut ca un pion de șah pe pătrățelul negru. Panică! Evident. În sfârșit! „Ți-am spus că se va întâmpla ceva!”, își spune satisfăcut în gând spectatorul în continuare puțin contrariat.

Fiecare se descurcă cum poate, de asta sunt aici. Atât cei puternici, cât și cei mai slabi de îngeri. Fiecare își alege tabăra, printre-ai lui sau printre străini, ori își alege un colț și n-are decât să aștepte. #REZIST ori #EXIT.

„Tatăl nostru
Care ești în Ceruri,
Sfințească-se numele Tău,
Vie Împărăția Ta,
Facă-se voia Ta,
Precum în cer, așa și pe Pământ”………. bumți-bumți

Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara / Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad / Teatrul Național din Sombor (Serbia)

EXIT

Regie: Schilling Árpád

Scris pe baza improvizațiilor de Schilling Árpád, Láng Annamária
Dramaturgie: Bíró Bence
Translatori: Kedves Emőke, Molnár Zoltán. Lajos Notaros
Coordonatori producție: Dobre Júlia, Fekete Réka, Gálovits Zoltán, Bojana Kovačević, Ságodi Ildikó
Regizor tehnic: Kertész Éva

Distribuție:
Balázs Attila
Bandi András Zsolt
Csata Zsolt
Ninoslav Đorđević
Éder Enikő
Andrei Elek
Branislav Jerković
Mátrai Lukács Sándor
Dragana Šuša
Tokai Andrea
Vass Richárd
Carmen Vlaga-Bogdan