Zilele trecute, invitat de o profesoară de română, am fost într-o vizită la Liceul ,,Atanasie Marienescu’’ din Lipova. M-am sculat la şase jumate să mă aranjez şi am pornit spre gară, care apropo, va beneficia  în curând de un etaj unu, echipat cu scări rulante. Ciudat este că nimeni nu se întreabă de ce am avea nevoie de aşa ceva în Arad, când tot ce-nseamnă spaţiu public este lăsat efectiv în paragină sau acaparat de marile companii. Oamenii pur şi simplu trec pasivi pe lângă sumedenia de utilaje care scormonesc în pământ până ajung la ţevăraie şi conducte, asemenea unui căutător de comori care dă de nişte oseminte. Oamenii vor îngheţa complet probabil, ca nişte fosile, sub tot amarul de asfalt care se va turna peste sufletele noastre, urâţite, zgomotoase, certăreţe, dependente de mâncare şi televizor.

La coborâre, un câine negru, tolănit la soare, ne aştepta impasiv să-l admirăm, bucurându-se de razele călduţe ale dimineţii. Bucata de drum pe care o aveai de parcurs până la şcoală era spaţioasă, plină de copaci încovoiaţi, verdeaţă şi mirosuri, de parcă intenţionat se ascunse aici la umbră de acţiunile muncitorilor din oraş (Lipova ar fi oraş). Pe ici-colo întrezăreai câteva mizerii, majoritatea hârtii, pe care le puteai culege într-o oră sau două, fiind foarte vizibile. Totuşi, locuşorul ăsta va fi populat în scurt timp de o grămadă de maşini, întrucât se va construi un Lidl.

Clădirea arată ca un castel prăfuit, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Mânerul uşii de la intrare are desenate pe fierul său motive florale ieşite în relief, meşteşug care nu mai contează absolut deloc în odioasa lume contemporană în care trăim. Şi totuşi, când apeşi pe respectiva clanţă, simţi instant răceala pe care ţi-o transmite şi auzi un scârţâit surd, construit parcă din fier şi acesta.

Cafeaua ne-am luat-o de la un magazin din apropiere, aflat lângă o casă pe care scria ,,de închiriat’’ cu şprei. Tot aşa, numărul de telefon îl puteai lua direct de pe peretele aflat la marginea drumului principal. Soarele persista prin geamul fără perdele al ABC-ului, în timp ce noi ne-am aşezat la măsuţa de plastic mânjită în întregime de un roz decolorat. De acolo puteam vedea produsele de bază şi veşnicile rafturi pentru pâine din lemn nelăcuit, golite pe trei sferturi, care-mi dau întotdeauna imaginea unui magazin aflat în pragul falimentului. Ce m-a mirat a fost că scaunele aveau perniţe pe ele ca să nu-ţi îngheţe fundul… vânzătorul votase şi el cu Ponta.

Revenind la subiect, am întârziat puţin, aşa că am bătut la uşă pentru ca elevul de serviciu să ne deschidă. Când am intrat, am observat că era vorba de un zăvor zdravăn, tot de metal, care seamănă cu o riglă mai groasă. Cafeaua, fiind diuretică, m-a obligat să mă duc până la baie. Robinetul picura la nesfârşit, oricât de mult aş fi vrut să-l opresc. M-am uitat mai de aproape şi pe baterie scria ,,FOREVER’’.  Hârtia lipsea, săpunul la fel, dar măcar era curat cât de cât. Şi pereţii, acoperiţi cu marmură albă, nu erau deloc mâzgăliţi. Uşa se închidea cu acel leaţ minuscul care se înfige de la dreapta la stânga într-o gaură.

Nu există sonerie, aşa că atunci când se sună, un copil încearcă să oprească hărmălaia fugind prin şcoală cu un clopoţel, împiedicându-se grăbit pe scările de neurcat şi pe coridoare. Într-o încăpere există două acvarii lipite unul de celălalt, asemănătoare celor din muzee, în care stau aruncate ulcioare sparte şi un fel de oase, cu o broşură lângă, imposibil de parcurs. Numai aşa, dacă spargi sticla. De aici ieşi către curtea interioară, betonată complet şi echipată cu porţi pentru fotbal şi o balustradă din fier, pe unde bieţii copii se strecoară unul câte unul, ca să se joace şi ei cumva. E o clădire impunătoare, frumoasă în esenţă, dar încălzirea se face cu lemne, cărate şi acestea cu ajutorul unor tomberoane. După moda suravegherii, prezentă peste tot în lume, există şi camere de filmat, în loc să se rezolve urgent problema igrasiei, care mănâncă clădirea şi o distruge cu încetinitorul. Pereţii au găuri mari în ei şi sunt zgâriaţi, fără pic de vopsea care să acopere din scorojeală. Pe de altă parte, fiecare clasă are deasupra tablei o cruce imensă de lemn, în caz că Domnul s-ar horărî şi El să ne părăsească. În pauze, toată lumea aruncă pianul pe scări, cam aşa să vă imaginaţi gălăgia, care îţi dă nişte dureri de cap îngrozitoare. M-am şi mirat cum de nu şi-au spart capul de trei ori înainte de oră unii dintre ei. Urcând la primul etaj, am aflat de la elevii de serviciu că în ziua respectivă a fost nevoie de jandarmi pentru a calma spiritele, într-un final ducându-i pe bătăuşi cu duba. Iar profesorii trec nepăsători pe lângă urletele şi agitaţia unor copii care nu mai ştiu cum să-şi consume energia. Poate le e şi frică să intervină, practic e ca şi cum ai vrea să i te opui unui tren în ultima clipă. Oricum ar fi, ora şi pauza sunt unul şi acelaşi lucru, fapt pentru care, un catalog sub braţ, chiar dacă te fereşte de necazuri, nu rezolvă ce se întâmplă pe holuri sau în curte. Aş spune că şcoala seamănă mai degrabă cu un vagon părăsit. Lăsaţi-mă cu capitalele culturale, lăsaţi-mă cu secolul douăşunu.

Desenele şi picturile pe sticlă expuse de jur împrejurul cancelariei au în schimb naivitatea stângace şi inocenţa oricărui copil.

Am fost la patru clase, una de-a cincea, două de-a şasea şi la cei de a doişpea. N-am să vă povestesc despre ce am avut de spus din dreptul catedrei, pentru că sincer, nici nu îmi aduc aminte prea bine. Nu am venit cu ceva pregătit de acasă. Am băut trei cafele înainte, în aşa fel încât să mă pot raporta, aşa cum ştiu eu, la fiecare dintre ei. Într-o măsură sau alta, a mers. Le-am desenat pe tablă un Fred Flintstone, au râs, au contribuit cu ideile lor. O fetiţă a căutat repede pe net cine a inventat periuţa de dinţi când le-am spus că acel om avuse în vedere o întreagă omenire când a gândit-o, ş.a.m.d. Majoritatea sunt nişte copii isteţi, curioşi, şi se prind repede, te acceptă dacă ai răbdare cu ei, dacă le exemplifici, dacă nu-i educi cu frica, trăgându-i de urechi sau ameninţându-i. Şi ştim bine că aşa se întâmplă. Despre ce nu se vorbeşte nu există, prin urmare, faceţi şi voi deducerea.

Tot timpul eram presat de ceas, aşa că am încercat să uit de el (deşi mai trăgeam din când în când cu ochiul) şi asta le-am spus şi lor să facă. Rezultatul a fost că unii au ales să rămână şi în pauză cu mine, vrând să-mi răsplătească calmul şi răbdarea într-un fel sau altul. Comportamentul profesoarelor în relaţie cu ei este de-a dreptul execrabil, o prefăcătorie mai mare nu există. Pentru că şcoala te învaţă să asculţi de alţii şi atât. Adică să fii cuminte, să n-o superi pe doamna cu întrebări, că-i bai, să te prefaci că-ţi pasă de o programă învechită care nu mai are legătură cu nicio realitate posibilă. Să memorezi. Să te crezi întotdeauna dator faţă de cineva, să te simţi vinovat pentru simplul fapt că eşti în viaţă. Să nu ieşi din rânduri. Să stai în banca ta. Aşa am ajuns în stadiul în care nu mai ştim cum să îl anihilăm pe celălalt mai repede. Fapt pentru care marile genii ale umanităţii, fie că au fost poeţi, scriitori sau regizori de film, au părăsit-o de îndată ce au realizat că aceasta le îngrădeşte în întregime libertatea de a evolua. Când te retragi din societate şi începi să gândeşti, privind detaşat masele, nebunia şi violenţa pe care-au creat-o, esenţa nu mai e gramatica limbii române.

Am fost surprins să aflu de la micuţii de-a cincea sau de la cei de a şasea că ,, dacă te întrebi de unde ai venit şi unde mergi, nimic nu există de fapt’’,  aşa că ,,tu pe tine nu te poţi minţi’’. ,,Dar peste moarte nu poţi trece’’, prin urmare, ,,noi tot ce trebuie să facem este să fim creativi’’. Trebuia să ajung la ei acu o săptămână, în calitate de invitat-surpriză şi m-am răzgândit, aşa că de data asta, când am sosit, deşi n-au ştiut că vin, decât cu o oră înainte, au umplut tabla cu un ,,bun venit’’ colorat şi din majuscule.

Printre ei era şi un ţigănuţ tuciuriu, cu ochi negri, pătrunzători, care te lovea instant cu zâmbetul său nemaipomenit de fiecare dată când îl zăreai. Profesoara mi-a spus că el e unul dintre cei care nu ştiu să scrie sau să citească. Cu toate acestea, are un suflet mare, pentru că e foarte iubit de membrii familiei, spre deosebire de o grămadă de elevi care vin la şcoală direct de la casa de copii (unul dintre ei, mai vlăjgan, cunoscut pentru tot ce se întâmplă rău în şcoală, a venit la finalul orei să-mi strângă mâna, spunându-mi că i-au plăcut discuţiile şi că i s-au părut interesante). Mulatrul nostru obişnuieşte să se uite întruna pe geam şi rămâne cu privirea fixată pe crengile copacilor când doamna începe să vorbească. Îi place să-şi demonstreze afecţiunea faţă de fetele din clasă piţigăindu-le în ultimul hal, până când mamele acestora vin să-l ia la rost (şi uneori la bătaie).

Un altul ai fi zis că era un mini-Becali deghizat în copil, după gesturi, după cum lovea palma cu pumnul de fiecare dată când nu-i convenea ceva, după starea de agitaţie permanentă în care se afla şi bineînţeles, după treningul cu Steaua. Tocmai asta era, el avea un meci important cu cei de a şaptea, iar noi aveam să rămânem la oră. I-am spus că n-ar trebui să-l deranjeze o absenţă, fie ea şi în roşu, din moment ce e stelist convins.

Ca să ajungem la ultima clasă şi la cea de-a doua clădire a şcolii, situată la vreo două-trei sute de metri de prima, am fost nevoiţi să traversăm un pod. Privind în zare, băgam la cap că mare lucru nu se prea întâmplă în Lipova. Înafara apei curgătoare văzute de sus, imaginile sunt cumplite. Praf, tiruri, zgomot, fumul albastru emanat de ţevile de eşapament şi tot tacâmul muncitoresc posibil. Plus ABC-urile şi bătrânii.

Când am ajuns, am dat cu ochii de portarul gelat, musculos şi îmbrăcat în haine strâmte. Pe o rulotă cu langoşi scria SC Nuţi. Spaţiul era mai mare aici, şi odată cu copacii din părculeţ, parcă mai uman, mai potrivit pentru clasele superioare, ale căror elevi se căţărau cu picioarele pe băncile de afară, verificându-şi telefoanele. Alţi copii fumau, îngrămădiţi unul lângă altul pe bordurile din fundul terenului de fotbal, privindu-ne încruntaţi şi suspicioşi.  Am dat, cu alte cuvinte, de păcăliţii secolului, care nu-s curioşi de Marin Preda, care-s veşnic îmbufnaţi şi fără chef, dar care au şepci cu simbolul cânepii şi un abţibild rotund şi lucitor, lipit pe ele ca pe-un fruct din import. Şi oricum ai lua-o, nu asta ar fi neapărat, ci atitudinea. Toţi avem cele mai ciudate obiceiuri, sau un tic pe care nu l-am descoperit încă, vicii de toate soiurile, probleme cu părinţii (da, şi la vârsta asta) ş.a.

Cei şase flăcăi (din douăzeci) stăteau cu picioarele depărtate în pupitre, ca nişte curve gata de acţiune. Purtau freze à la Johnny Bravo, cu perciuni lungi şi ascuţiţi, care veneau la pachet cu o privire sfidătoare, aşa cum te-ai uita prin sticlă. Plictisiţi, plini de muşchi, cercei şi aere, mereu vorbeau pe lângă subiect. I-am propus profesoarei să le pună un film de pe laptop, intitulat ,,The Forbidden Education’’, (pe care vi-l recomand şi vouă, se găseşte full pe youtube şi are subtitrare), însă respectivii nu pricep limba engleză. Tot ce ştiu aceştia e că nimic nu-i învaţă nimic pentru că au două maşini. În rest, se descurcă ei altundeva mai bine, la cules sau la zidărit în Spania, într-un loc mai bun, somewhere over the rainbow. Şi peste zece ani se vor întoarce în ţară, plini de bani şi rezolvaţi pe viaţă. Ce contează să iei bacul sau să nu scuipi pe jos în văzul tuturor ? Ce rost are să nu vorbeşti peste celălalt sau să nu înjuri pe oricine doar pentru că ai tu chef ? Ce rost are să ştii cum se scrie ,,marijuana’’ ? La o adică, ce importanţă mai are dacă conduci fără carnet, nu ? Păi nu ? Şi ce dacă am o grimasă mai nasoală ca faţa lui Stallone ? Că dacă vine mama mea imaginară cu autobuzul, eu plec în mijlocul orei, îmi pare rău doamna profesoară (pizdă proastă), nici zece minute, dacă nu plec în momentul ăsta, eu nu îl mai prind. Plec şi eu, am alte treburi, că tot veni vorba. Gata, s-a sunat, acuma ce mai vreţi ?

După toată durerea de cap, ne-am hotărât să aşteptăm trenul pe o bancă veche din parcul central, lingând o şuhaida topită pe jumătate şi holbându-ne la o statuie. Porumbeii ne verificau să vadă dacă nu le aruncăm şi lor nişte pâine. Dădeau ca prostănacii din cap, în timp ce un câine se pişase în vălăul din spatele nostru. Oamenii se întruneau să îşi spună nimicuri, singurul pub din oraş era închis. Celebrele bazare turceşti lipovene s-au transformat în restaurante unde n-aş intra nici cu lingura şi furculiţa legate de mâini.

Am lăudat din priviri marea de dale vălurite, pe care puteai imita mersul pe apă, şi bordurile care ne păzeau gleznele de vânt, atenţi la buldozerele care se învârteau în jurul nostru ca acele nevăzute ale ceasului electronic din inimile noastre. Şi am plecat. Continuarea o ştiţi.

Pi es: Ar mai fi un lucru de menţionat, în Lipova locuieşte un trompetist mişto, pe nume Petre Ionuţescu, care cântă cu Blazzaj, Negură Bunget şi Alexandrina Hristov.