O pictura s-ar zice ca incepe cu un pictor, cat mai departe de adevar!

Incepe cu un tipat, cu o intriga, cu tradarea lui Hamlet, cu rima neagra a lui Poe, toate puse in antiteza cu o sixtina a lui Buonarroti.

Tema centrala e schitata la inceput cu descrierile lui Leacock si desavarsita cu simplitatea istorica a lui Montanelli.

Toate trag linii, deseneaza cercuri de fum, rauri de purpura asemeni imbracamintii lui Richelieu, mature dovezi ale istoriei lui Homer.

Fiecare iris ce urmareste mana pictorului, vede cum culoarea ii curge din degetul mic, urmand a cadea, ca si act al posedarii serafime, pe o panza culeasa de un ignorant.

Ignorantul se naste fara a-si da seama ca cel ce ii va transforma munca intr-un act de inconstienta angelica, poate fi langa el, imbracat in zdrente, dezgolindu-si sufletul in causul palmei, soptindu-si cuvinte menite a-i defini nebunia.

Aceeasi nebunie care ii face pe trubadurii timpului sa-si cante viata si istoria in liniile mici desenate de strazile laturalnice, intunecoase ale unui mic orasel-castel. Toate tipetele, rimele, liniile si castelele duc la o pictura divina, relevand dementa ascunsa de o masca a normalitatii a ceea ce se autoproclama acum ca fiind Societatea.