Dă-l dracu de titlu. Oricum citesc vreo trei oameni, hai, fie patru, toate astea. Acum se citește cine și-a tras-o cu cine, cine naiba a mai crăpat înjunghiat de nu știu cine sau câți ani „la facultate” a luat ceva deputat, senator sau alte denumiri care ar trebui să mă facă să mă piș pe mine când le aud funcțiile și să îi servesc cu zâmbetul pe buze. „Bă, tu știi cine e ăla?”. Nu, frate, nu mă interesează CINE e acela, mă interesează CE a făcut el. „Bani! Mulți!”. Bun, ok, bravo lui, din păcate a făcut ceva ce pe mine nu mă interesează. Asta e.

Revenim. Revenim la ideea cu care doream să vă plictisesc, la ideea pe care pe unii îi fac să zică „ioai, iar din astea”.

Ei și acum să fut un subtitlu (chestie învățată de curând).

„Nothing hurts like a woman can”

Când spui „Eu vreau să renunț la tine, pentru că îmi face rău”, de regulă ne gândim la o relație. Ei, aici nu este cazul. (Da, mă!  E despre mine, doar nu credeai că eu o să mă pun să scriu ca Radu F. Constantinescu… bun băiat, dar prea se protejează. Prea o dă pe general. Dacă nu asumi faptul că scrii despre tine… la ce dracu mai scrii?). Aici este vorba despre ceva ce nu a existat niciodată, dar totuși s-a simțit, iar frica, ca această chestie să fie mai mare, a făcut CHESTIA să moară, încet și sigur. Și a durut! Al naibii de tare (ce vorbesc? Încă doare!). Mai mult decât am lăsat să se vadă so you better hush and walk away. În seara asta, m-am uitat încă o dată la filmul Legend (true story despre frații Kray) și am spus DA! Nimic nu poate face un bărbat să își piardă mințile, logica, rațiunea, ca o femeie. Așa mi-am adus aminte de melodia de la Kaleo. Dar a fost o replică în film: „Inutil să îți explic, că nu înțelegi”. Ei, asta m-a adus la realitatea ignorată de mine de atâta amar de vreme. Degeaba explic…

Ea nu are de unde să știe ce înseamnă o muză, nu are de unde să știe că atunci când scriam (și scriam bine să-mi bag p#%@) era pentru că ea, ca și la chimie, era un catalizator extraordinar între necuvintele din cap și cuvintele pe care oamenii le pot citi. Îmi transforma imaginile și ceea ce simțeam în cuvinte!

Ca și un youtube converter… convertea tot, fără să obosească, chiar dacă avea AdBlock-ul pornit. Ceea ce EA nu zicea, eu înțelegeam.

Așa că… cum poate ea înțelege durerea mea? Dacă renunț la ea… îmi pierd cuvintele. Devin ceva amorf, inert… robot, and that my friends I can not become, I can not be another sprocket in a well oiled machine.

„There is no distraction to mask what is real”

Apoi am ajuns aici, la melodia de la Twentyone Pilots – Car Radio… „and now I just sit in silence”.

Ei, așa am ajuns și eu. Să tac în interiorul meu. Să îmi aud cuvintele undeva departe, de fapt să le aud doar ecoul, iar la mine să ajungă doar câteva frânturi. Știu că vreau să scriu, dar cuvintele se sparg în fața mea, iar cioburile sunt al dracului de multe. PLM, oricât m-aș chinui să le pun la un loc, să le transform într-un întreg, la final ajung eu plin de sânge și trei cuvinte… Să fim serioși, pot mai mult decât atât! Știu că pot mai mult de atât. Noroc cu muzica și memoria mea selectivă. Țin minte ce e frumos, restul… se duce dracului, nu știu cum se întâmplă. Cred că e un sistem de autoapărare, conceput de mintea mea… fără cunoștința mea.

„You did not break me. I am still fighting for peace”

Exact. SIA. Îmi place mult. Dacă v-au stresat vreodată neuronii să dați un search pe all mighty Google și să intrați pe wiki, să vedeți ce viață a avut femeia asta, atunci veți înțelege de ce îmi place așa de mult de ea. Dacă nu, cu toată sinceritatea vă spun… puncte puncte (haideți să o lăsăm la puncte puncte, bine?).

Probabil că după atâtea rânduri, ai ajuns să mă cataloghezi drept un frustrat. Ei bine… SUNT! Sunt frustrat că nu îmi pot da drumul așa cum știu că pot, că la lucru simt că nu îmi aduc aportul pe cum aș dori și că nu mă pot face înțeles. Parcă nu știu să vorbesc… O prietenă bună mi-a zis că sunt „omul cu cuvintele la el”. Avea dreptate… adică CU..CU… Sunt cucu, sau dacă vreți să ne referim la filmul cu De Niro, atunci e Coo Coo. Nebun, lunatic. Sau așa îmi place mie să mă cataloghez pentru că e mai feșăn. Am văzut că acum acesta e noul trend… atât doar că sunt o grămadă de fake-uri. Băi, ești dus cu capu, atunci când accepți umilința doar pentru că iubești, ești nebun doar atunci când oferi ȘTIIND foarte bine că nu vei primi nimic înapoi. Atunci ești nebun. A! Apropo! Făcând toate astea, vor fi prieteni care îți vor spune: „Doamne… în locul tău… aș face altceva”. Păi să îmi bag (Tom, mă lași să înjur?)… GUESS WHAT? Nu ești în locul meu, iar părerea ta nu îmi plătește factura la Polaris.(Nu știu de ce am zis Polaris, dar având în vedere că de regulă părerile astea sunt mizerabile… m-am gândit la Polaris. Nu că aș avea ceva cu ei. Băieți faini, fac photo bombing pe unde apucă ) .

Oare unde ajungem cu textul acesta? Că nu mai înțeleg nimic!

Așa-i că ți-am prins ideea din zbor? Na, uite ca să fiu mai explicit. Iubesc o fată, am ajuns să ne cunoaștem foarte bine, însă ea nu simte la fel. Poți să o condamni? Nu! Clar! Ei, chestia cu ea e că trebuie să renunț la orice contact cu ea, ochii care nu se văd se uită…să știi că merge. Dar marea mea problemă e că sunt nevoit să renunț la două lucruri. O iubire pe care o simt, o persoană pe care foarte greu voi mai găsi a cărei nebunie să se plieze cu a mea (nigga that shit is harder to find than Escobar’s  money) și MUZA! Cum ai tu nevoie de cafea dimineața ca să mergi la baie (da, mă, pe budă!), așa am nevoie eu de MUZA ca să nu mă mai doară capu. Ca să nu mai văd imagini la anumite versuri… Apropo de versuri…

„Anybody seen my baby?”

Știe cineva pe unde se poate ascunde acea persoană? Eu am găsit muza, care din păcate nu îmi poate fi și iubire by choice. Ea mi-a fost muză și nu doar atât. Dar nu a dorit să meargă mai departe, oricât am încercat. Eu nu sunt genul de om care se bagă cu sila pe tine! (Asta dacă nu vin beat de la un festival ABC și vreau NEAPĂRAT să plătesc meniul, hai șaorma, că așa știe lumea). Nu mă bag, frate, prea tare, pentru că… dacă țin prea tare de un lucru simt că îl corup, îl stric. De aceea nu mă duc pe ideea de a insista foarte mult. Atât doar că… fiind sărac, nu mă mai mulțumesc cu jumătăți de măsură, cu sferturi, cu resturi…

Ți se pare că este o contradicție, nu? Să știi că nu. Am învățat să apreciez ceea ce contează cu adevărat, de aceea nu mă mai mulțumesc cu ceva care este dat doar din complezență sau pentru că „poate , vreodată, o să îmi folosească”. Nu. Eu sunt tranșant de sincer! (Când și de ce s-a demodat chestia asta?! We would all save a LOT OF TIME!). Viața e destul de scurtă… nu mai băga în seamă mașina pe care o are sau silicoanele din dotare.

Încheiere! (Fuckin finally, nu? Hai că ai făcut level up! Ai rezistat)

Să nu te gândești că acum o ard ca și toți sfătuitorii de pe facebook care au găsit secretul fericirii! Nu sunt tâmpit! Și sper că nici tu nu ești! Știi că ăia trebuie să vândă, nu? Din păcate, eu nu am ce să îți spun decât să citez din Dr.Seuss: „We are all a little weird and life’s a little weird, and when we find someone whose weirdness is compatible with ours, we join up with them and fall in mutual weirdness and call it love”. Nu mă chinui să mai traduc, you muhfuckes better learn english! De ce nu traduc? Pentru că viața nu e corectă și deja ar trebui să te obișnuiești cu asta, nu să îți arunci frustrările pe un site, fie el și de cultură :).

Smoke’em if you got’em ’cause it’s going down –  vă las cu LP, dar înainte de asta, ca să am și eu o mică satisfacție…:

„None of this was planned, take me by the hand just dont try and understand. Cant forgive, sorry to say, you dont know you’re guilty anyway”. Nu puteam să îl las pe Master Williams deoparte (Robbie, mă! Nu Serena! :))

P.S De ce am ajuns să o iubesc? Pentru că am ajuns să o cunosc, așa cum e ea, imperfectă și e atât de perfect! De ce ? Ea… față de mine e pe minus iar acum sunt și eu pe minus (vă gândiți că suntem egali?Reali? nu, suntem imaginari, suntem imperfecți, niște renegați! În dragoste și război putem fi flancați din orice parte) aici vine legea matematicii . Minus cu minus fac plus!

De ce te joci cu mine? De parcă nu ne știm?

Și aici ajungem la Dl. Destin, și Florin Chilian care ne cheamă în furtună… viața mea e o furtună. Ai două opțiuni, deschizi umbrela să te ferești sau o arunci și lași picurii de ploaie să îți atingă fața, așa cum o făceam eu.

„Lumea nu te așteaptă”…. „ia viața de la capăt, tot ce ai știut, sfărâmă”…. „ciudată treabă-i viața”.

Iubita mea, dacă nu vei privi în urma ta, cerul va arde împotriva noastră!