O roata de autobuz imi canta un lullaby linistitor, in timp ce ochii imi inchid mintea, lasand doar o fereastra mica deschisa undeva langa urechi. Zumzetul infundat are un efect calmant, linistitor, facand restul zgomotelor putin mai tari sa se piarda incet… acolo undeva dupa urechea mea.

Lumina difuza, aproape deprimanta, ingalbeneste totul in jur dand geamurilor o tristete mucegaitor de bacoviana. Perdelele trase pe jumatate tradeaza o sfarseala a unei maini care a pierdut lupta cu somnul. Capetele stau inclinate pe o parte, incercand sa regaseasca ramasitele unui vis decapitat, care zace intr-o balta de gene pe patul de acasa. Tot cautand visul eviscerat, ei coboara intr-o lume in care relul e imaginar iar eul o fictiune; simtul tactil e amortit de imagini statice ce se perinda in colturile ochilor abia mijiti. Mirosul e doar un aer universal ce nu are stapan, auzul infundat, se aud doar mici bumbum-uri ca si focul de artirilerie din departare. Pistoanele parca au incetinit, ca sa se poata auzi ritmul unui cantec traditional a continentului negru care celebreaza instituirea noilor razboinici ai tribului. Urechile prind viata doar atunci cand gondolierul anunta cu respect onor pasagerii ca tangajul ambarcatiunii este direct proportional cu nivelul de coma al respectivilor… unii il aud, altii nici nu il mai simt.

Au devenit giroscoape imense, statice in plan personal, mobile pe cel universal. Sunt o gramada de sentimente inabusite care, pana cand barcagiul STYX-ului nu anunta sosirea, raman ascunse, uniformizand universul relational.

Debarcarea insa aduce cu sine instigarea la miscari repezi, unele repetate la nesfarsit, altele instituind o coregrafie salbatica aproape de neperceput ochiului osandit la monoteism. Totul se termina cu o liniste cuprinzatoare care ineaca si ultimul gand de razvratire.