Evenimentul din 17 februarie de la Filarmonica de Stat Arad, intitulat sugestiv „Jazz la înălțime”, a avut în spatele lui o cauză nobilă – punerea în lumina reflectoarelor a greutăților cu care se luptă în fiecare zi persoanele cu dizabilități.

Harry Tavitian a fost invitatul special al serii, alăturându-se acestei cauze prin susținerea unui concert de-a dreptul halucinant.

Muzica lui Tavitian e atât de complexă, încât e greu de definit. Dar, dacă stăm să ne gândim mai bine, așa e și jazz-ul. După cum spunea și Louis Armstrong, „Dacă vei înteba ce este jazzul, vei rămâne fără răspuns”. Notele care se propulsau din corzile pianului creau o spirală de stări sufletești, aproape nevrotice, de la reverie la tristețe, de la furie la exuberanță. Degetele loveau cu atâta forță clapele, încât notele rezonau la niveluri nefirești prin aer, zguduind sufletele din sală.

Harry Tavitian este asemenea omului de știință nebun care experimentează „chimia” sunetului. Concertul a fost o frenezie totală, prin freamătul pianului izbindu-se o multitudine de stiluri. De la melodii tradiționale ungurești, armene, imnuri negro-spirituale, la ritmuri de rock’n’roll, blues, dar și compoziții metamorfozate de-ale lui Bela Bartok și Anton Pann (despre care Tavitian spunea că i-a fost model pentru felul în care a împletit religiosul cu laicul).

Pianistul își păstrează în continuare, pe bună dreptate, titlul de „cel mai important jazzman român contemporan” (International Herald Tribune / 19 Oct 1990)