„Cine-i?”

„Ultimul caz… e fără speranţe…”

Un hol semiluminat de un neon pâlpâind, la capătul lui o uşă securizată cu un geam mic şi rotund. În faţa ei, doi medici în halate albe priveau înăuntru. Înăuntru, în camera capitonată, într-o cămaşă de forţă, un bărbat de statură medie, cu ochi căprui, părul lung şi început de barbă, destul de comun, în afara ochilor. Ochi care înfăţişau o tristeţe imensă dusă spre nebunia disperării.

„Ce a făcut?”

„Încă nu ştiu, nu are fişă…”

„Murmură ceva sau mi se pare mie?”

„Porneşte microfonul, cred că zice ceva.”

Unul dintre ei apăsa un buton care lumina şi printr-un difuzor se auzi şoptind:

„Trebuie să scriu, dezlegaţi-mă, vă rog, nu voi face rău nimanui, doar mie dacă nu le scot din mine. Vă rog, dezlegaţi-mă şi daţi-mi un creion, vă rog, scriu pe jos, pe pereţi, doar lăsaţi-mă să scriu!”

Şoaptele se transformau în strigăte, urlete de disperare, strigând începu să plângă, înecându-se în lacrimi.

„Gata, opreşte-l“, zise unul dintre doctori, arătând către butonul pentru microfon.

„E clar, o formă gravă a bolii”, spuse al doilea, apăsând butonul.

Se întoarseră amândoi cu spatele şi plecară, însă nu observaseră calmul ce-l cuprinse pe pacient. Renunţase, nu mai lupta cu cei din exterior, nu puteau să-l înţeleagă. O luptă mult mai mare se ducea înăuntrul lui, una necunoscută lor.
A doua zi, unul dintre medici, mai mult din curiozitate decât din interes profesional, a venit din nou la pacient.
S-a apropiat cu paşi înceţi de geam și un sentiment de nelinişte a început să-l cuprindă. S-a uitat pe geam şi-l văzu pe pacient tot în cămaşa de forţă, însă albit la păr. Arăta îmbătrânit. Stătea cu ochii închişi. Lacrimile-i curgeau şiroaie. Abia atunci observase medicul că avea aproape toată cămaşa pătată cu sânge. Speriat, apăsă butonul de alarmă. În zece secunde, trei asistenţi masivi se prezentară cu o trusă de prim ajutor, medicul deschise uşa tastând un cod şi intră la pacient.
Primul lucru era verificarea pulsului. Nu avea. Au început să-i desfacă însângerata cămaşă şi descoperiră că pe tot corpul avea sute de mici tăieturi. L-au pus pe targă, grăbindu-se către camera de urgenţă. În tot acest timp, lacrimile-i curgeau neîncetat. L-au pus pe masa de operaţii, sperând să-l salveze. Încercaseră tot ce era posibil din punct de vedere medical. Omul murise, însă continua să lăcrimeze.
Cei doi medici, deznădăjduiţi şi extenuaţi de încercări, priveau deasupra pacientului, încercând să afle ce puteau face mai mult. Atunci, unul dintre ei observase ceva. Ceva ce se oglindea în stetoscopul celuilalt. Se duse la microfonul care dădea în camera asistenţilor şi strigă: „Aduceţi o oglindă care măreşte, acum!”

După două minute, oglinda era adusă.

„Ce faci?”, întrebă unul dintre medici pe celălalt.

„Nu înţeleg cum… era legat. Cum?”, îi răspunse celălalt medic, mai mult pentru el, în timp ce lega din nou pacientul de curelele mesei rabatabile.

„Puneţi oglinda aici, hai, mai aproape!”, spuse grăbit, ridicând masa de operație, cu pacientul, pe verticală.

„Ce faci, eşti nebun?”

„Încă nu ştiu…”, i se răspunse.

„Dar citeşte…”, şi îşi îndreptară amândoi privirile către oglindă. În oglindă, tăieturile mici îşi dezveliră adevărata formă. Erau litere…

„Eu sunt… şi voi fi întotdeauna inima care bate pentru voi toţi, cea care agonizează şi sângerează, mă voi împietri şi mă voi sparge în mii, miliarde de bucăţi, una pentru fiecare cuvânt de ură spus şi cel de iubire ascuns.
N-am vrut decât să pot scrie, să acopăr cu poezie, proza asta urâtă fără rimă. M-aţi legat şi mi-aţi închis dreptul la iubirea mea pentru vers, pentru cuvintele care nu vor mai fi scrise niciodată. Au fost cuvinte pe care nu le-aţi mai ştiut, nu le-aţi mai auzit niciodată. Nu existau înainte de a fi în mine, iar acum nu vor mai putea exista vreodată. Le-am făcut pe toate apă şi le-am plâns, am plâns lacrimi dulci, în timp ce strigam, urlam de durere, ochii mă ardeau şi inima mi se împietrea. N-aţi vrut să ştiţi de mine. Vă blestem să nu mai puteţi plânge, să nu mai puteţi simţi nimic, să vă împietriţi, picioarele şi mâinile să vă fie de cărbune, cărbune de creion, să vă rămână gândurile scrise pe asfalt, pe holuri, să nu vă mai puteţi ascunde niciodată, aşa cum m-aţi ascuns pe mine. Doar cuvintele voastre vor mai putea simţi iubire, lumină şi căldură, voi nu. Pe mine m-aţi închis în întuneric, în frig… dar de ce singur? Eu luptam, atunci, pentru noi, acum războiul s-a terminat, dar eu… eu lupt încă pentru pace.”

Medicii rămaseră încremeniţi. Unul dintre asistenţi, ţinând o fişă în mână, spuse: „Umea îl chema, Umea Lucian”.
Unul din medici murmură: „Lucian…

L. Umea”