În sfârșit, un spectacol care să mă țină-n suspans până la ultimul minut, până la limita extinderii fantelor sinaptice – îmi ziceam după ultima piesă din cadrul Festivalului de Teatru Clasic. A nu se înțelege că, per total, a fost un festival nașpa, poate doar că eu aveam așteptări prea mari și nu aveam „visuri umede” după nicio seară. În ultima vreme nu puteam să mă concentrez decât prin intermediul unui exercițiu de „Candy Crush” convulsiv, adică mestecam, ca o veveriță în fibrilații, jeleuri acrișoare cumpărate de la o tarabă de lângă Primărie. Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule? Nu, nu despre piesa aia cu Iureș, de vineri. Am ratat-o, de ratat ce sunt, dar mă bazez pe instinctul meu de autobază când zic că ăsta a fost un „iureș și mai iureș”. Încă o dată… despre ce vorbim noi aici? Vorbim despre Nicolai Vasilievici Gogol și geniala piesă „Însemnările unui nebun”.

Dacă ai crezut că poți să devii, așa, peste noapte, un personaj nebun, dă-ți două palme, apoi du-te și ia lecții de la actorul Marius Manole care, alături de violonistul şi compozitorul Alexander Bălănescu, într-o cabină crepusculară cum e Sala Studio, îți trântește în față de nu te vezi un mindfuck de spectacol, în care (citez de undeva) „umorul şi drama se întrepătrund pe măsură ce nebunia, creatoare de lumi paralele, acaparează mintea personajului principal, măcinat de tristeţe şi frustrări. Un spectacol visceral despre condiţia umană căreia i s-a furat misterul într-un timp desacralizat” (fragment dintr-o recenzie de Ludmila Patlanjoglu – Cotidianul.ro).

Decorul era oarecum simplu, dar încărcat cu imagini suprarealiste. O clanță mai mare ca ușa, o altă ușă dintr-un textil semi-transparent sau, după un timp, un perete cu o ureche. Plus o saltea și un scaun. Drumul omului nostru dus cu pluta, de acasă la job și invers, era parcurs cu o săritură spontană, ca un gând purtat pe un puric spurcat, de pe saltea pe scaun, dintr-o idee șoptită cu voce tare într-altă idee urlată în gând. Și mai era un element de decor, la fel de util: violonistul.

Vioara. Ca o dronă demonică ce-ți injectează treptat doze de adrenalină, un inchizitor și sufleur interior, un aliat, un alt artist trist, un altruist, o voce venită dintr-un alt alineat alienat, o partitură bizară cu direcția către stări pierdute-n neant, un nimeni de nădejde – la propriu – mereu aproape, mereu iluzoriu.

Totul părea că pornea de la o cățea. Care vorbea. Vorbea cu o altă cățelușă, de unde era să aflăm că corespondența (nu mă întrerupe! Legalize cacofonia!) va continua. Desigur, miezul problemei altul era. O a treia „cățea”, o Albă ca Zăpada supremă care s-a nimerit să fie fiica boss-ului. Singurul motiv pentru care eroul nostru nu a înnebunit din dragoste e că era nebun și înainte. Dar înainte era un nebun ilegitim, un incompatibil deocamdată nedepistat, un freak de doi bani, doar un loser care ascuțea creioanele șefului.

Dar în mintea lui… tot ce era adevărat trebuia neapărat să nu fie și tot ce nu era, trebuia, cumva, sau s-ar fi putut să fie – de ce nu? – mai devreme sau mai târziu, adevărat. Totul e un punct de vedere și punct, la o adică. El nu era un ratat de slujbaș sărac, el era un funcționar de viță nobilă! El vedea ce alții nu aud și auzea ce alții nu văd, fiindcă ăia, restu’ tâmpiților, nu erau capabili să bage de seamă și să priceapă conversația canină… și nu țineau minte data exactă cu atâta înverșunare bolnăvicioasă. Situația s-a alterat în Anul 2 000, aprilie 43, după ce o știre dintr-un ziar l-a iluminat: EL este regele Ferdinand al VII-lea din Spania!

Data: 86 martombrie…

După care zilele au încetat să mai aibă dată…

PS: Merită să citiți și textul original pe Scribd

„Însemnările unui nebun” de N.V. Gogol
Teatrul ArCuB, București
Cu: Marius Manole şi Alexander Bălănescu
Muzica: Alexander Bălănescu
Scenografia: Diana Ruxandra Ion
Regia: Felix Alexa