Festivalul de Teatru Clasic de anul acesta a debutat cu un spectacol de-a dreptul inedit ce, dacă nu ar fi avut o tentă clasică automat-asumată, ar fi putut să debuteze la fel de bine și la Festivalul EuroUnderground. Este vorba de „Casa Bernardei Alba” în regia lui Mihai Măniuțiu.

Regizorul ne-a spus în prealabil doar atât… că „nu o să ne plictisim”. Avea dreptate. Nu ne-am plicitisit. Încă din prima jumătate de oră mi-am dat seama că, într-un fel sau altul, într-o manieră clasică sau alta, subiectul principal în jurul căruia s-a învârtit cu o impaciență uraganică toată povestea, era sexualitatea. Sexul (frumos) și lipsa lui. Incapacitatea de a scăpa de un penitenciar moral și imoral, autoritatea unei dame egoiste (interpretată de Zoli Lovas) care preferea să-și ucidă fiicele decât să le permită libertatea de a avea un contact de orice fel cu vreun bărbat.

La început nu am înțeles mai nimic. Piesa a început furtunos, ca un party mortuar satanist, cu un cor de fete care păreau mai degrabă niște măicuțe rebele, exercitând un dans al sunetelor exorbitante, pregătind terenul maleficei (prin trufia ei aproape dementă) Bernarda Alba, în jurul căreia florile creșteau… și se ascundeau când părăsea scena. Evenimentele curgeau cu o virtuozitate Linch-iană, oferind fiecărei stări sufletești o autoritate dramatică. Apariția ocazională a celor șapte crai veseli, precum cei șapte pitici de pe creier, pe un fond muzical de greier în călduri, intensifica nebunia de sub fusta fiicelor prin dansul lor sugestiv, enervant de sugestiv.

Fiicele sunt imature, glisând prin mișcări disperate pe durata întregului spectacol ca niște păsări în apă clocotită, exprimând revolta adolescentină în șoaptă, doar între ele, cu frica de a fi auzite de mama lor cu puteri psihice demonice, cu frica de a provoca o continuitate imprevizibilă și funebră acestui „blestem de a fi femeie”.

Casa… e, mai degrabă, despre așteptare, despre mecanismul care se reproduce pe sine însuși la infinit, rulând în gol, ritmic, fără sens și fără evoluție. Doliul de opt ani impus fiicelor de către mama lor și-a pus amprenta pe întreaga încăpere, iar elementul de decor de maximă intensitate, bazinul cu o capacitate de, cică, 6000 litri de apă, exprima cel mai fluid starea lugubră în care doar Bernarda Alba se simțea în elementul ei. Când s-a pornit piesa „The Garden” a celor de la Einstürzende Neubauten, un CLASIC, am simțit nevoia să exclam „ATÂT!”. Era punctul culminant care m-a făcut să simt spectacolul cu adevărata lui forță, să-i înțeleg mesajul… la început trippy, apoi devenit sublim, să mă detașez de toate celelalte elemente scenografice ușor exagerate, să simt o nevoie sinistră să înot în spațiul gol și cataclismic al Teatrului, în special fiindcă aș fi putut, desigur, cu substanța halucinogenă potrivită, vizionând piesa de pe loja superioară.

Despre prestația actorilor? Nu am să-mi obosesc neuronii inutil fiindcă nici eu n-aș putea să mă pronunț mai bine decât Paul Boca de pe ArtAct Magazine: „Zoltan Lovas are, probabil, unul dintre cele mai grele roluri, chiar dacă nu e unul de mare întindere în aceasta interpretare scenică, reușind, în pofida handicapului inițial al travestiului, să creeze un personaj puternic, smuls parcă din filmele unui Jeunet infinit mai supărat pe viață, pendulând între gestul nevrotic, executat, însă, milimetric și cel larg, voit teatral, care-i delimitează clar personajul în mijlocul mișcării de multe ori rapide și agresive a celorlalți. Cecilia Donat e și ea excelentă în rolul Adelei, glisând fin între fascinația cea mai pură față de Pepe „el Romano” și revolta copilului care-și descoperă sexualitatea și vrea să iasă cu orice preț din casa-pântece matern absurd și apăsător. Alina Danciu face o Augustias sensibilă, feminină, urmărită de o frică organică față de Bernarda, obiectul care-i amenință continuu până și capacitatea de a visa. Claudia Ieremia (actriță a Teatrului Național din Timișoara) reușește un alt rol de forță, cu mișcări precise, sigure, expresie a revoltei celei mai umane dar, simultan, celei mai violente a omului asuprit de limitările absurde care i se impun.”

În concluzie, „Casa Bernardei Alba” e un spectacol… unde n-ai cum să te plictisești. Ești surprins clipă de clipă, ești indus în eroare treptat și haotic, tocmai ca să te pierzi în detaliul supersonic și super-fonic, ești obligat să aștepți cu nerăbdare momentele erotice dar simțurile-ți vor fi ațâțate până la limita dintre underground și clasic, sau dintre blestem și beletristică.

Casa Bernardei Alba, de Federico Garcia Lorca – spectacol de teatru-dans, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
Regia și adaptarea textului: Mihai Măniuțiu
Coregrafia: Vava Ștefănescu
Scenografia: Adrian Damian
Lumini: ing. Iulian Moga
Distribuția: Zoltan Lovas, Cecilia Donat, Carmen Vlaga Bogdan, Claudia Ieremia, Alina Danciu, Carmen Butariu, Mariana Tofan Arceanu, Oltea Blaga, Roxana Sabău, Liliana Balica, Oana Kun, Ionel Bulbuc, Andrei Elek, Marian Parfeni, Sorin Calotă, Alex Mărgineanu, Ștefan Statnic, Robert Pavicsits.

Foto: RADOO