Nu îmi mai este frică dacă îmi văd sufletul pe geamul din tramvai cum aleargă după visele din copilărie. Nu îmi mai este frică dacă voi vedea copilul din mine cum crede încă în bunătate și umanitate. Nu îmi mai este frică dacă nu voi ajunge ceea ce am visat, sau sperat că voi ajunge.

Am trecut de mult timp peste utopiile care m-au încercat de mic copil, atunci când mă uitam la oamenii mai mari și îi admiram doar pentru că erau mai mari. Nu îmi mai este frică că nu voi ajunge niciodată un om mare, am alergat tot timpul să fiu văzut un om mare, să fiu încercat de decizii, să mă lovesc de greutăți. Și am ajuns într-un final și în stația aceea de tramvai. În stația aceea unde un boschetar doarme pe o bancă, deoarece nu are casă, unde un copil se droghează să nu mai simtă frigul ce îi întră în oasele acoperite de niște cârpe, unde o femeie a ajuns târfă pentru că nu știe altceva, nu cunoaște alt stil de viață. Mă uit la ei și nu mă încearcă nici un sentiment. Nu îmi mai este frică dacă îi văd, nu mai îmi este frică dacă mă vor întrista imaginile din stațiile unde oprește tramvaiul.

Vatmanul are grijă să nu urce vagabonții, nimeni nu îi vrea. Nici eu nu îi vreau, nu îmi mai este frică să spun că nu îi mai vreau.

Din copilul ce am fost, mi-au mai rămas doar jucăriile. Nu îmi mai este frică să mă joc cu ele în văzul tuturor, nu îmi mai este frică să mă vadă alții cum mă joc. E joaca mea și doar a mea.

Pe geamul de tramvai, imaginile din stații rămân șterșe, oarecum murdărind sticla. Nu mi-e frică să le șterg cu mâneca, să nu le văd. Le șterg, iar pe cum le șterg aud țipetele oamenilor din imagini cum urlă a uitare și nepăsare. Nu îmi mai este frică să le aud. Nu îmi mai este frică de uitare și nepăsare. Copilul ce eram își dorea imortalitate și apoi să moară. Acum nu îmi mai este teamă că voi fi uitat. Am ajuns nemuritor pentru mine, pentru urâtul și neomul din mine.

Nu îmi mai este frică de mine, de singurătatea care anunță stațiile de tramvai care urmează. Oamenii intră în tramvai și coboară fiecare la stația unde trebuie să coboare. Toți au un scop, un drum, o frică și un bilet de un tramvai.

Eu nu am bilet, dar nu îmi mai este frică de controlor.