Banksy… anybody?!
Ştiţi melodia aia cu “Alice, who the f—ck is Alice?”… E melodia care îmi vine în cap ca un leitmotiv, de fiecare dată când întreb pe cineva mai nou: “Auzi, ţie îţi place Banksy?”… E ciudat când crezi că cineva e atât de arhicunoscut, gen “5 minutes ago”, şi în schimb te trezeşti că provoci în jur doar ridicări nedumerite de sprâncene.
Deci…cine e Banksy?
E artistul meu contemporan preferat, însă aş putea spune în mod surprinzător că nici eu nu ştiu de fapt cine este. Aham, v-am spart. Şi atunci cum e artistul meu preferat? E simplu, îmi plac la nebunie lucrările lui. Bun, şi de unde ştiu care sunt lucrările lui?
Aici intervine frumuseţea subiectului. Doar prin identificarea semnăturii. Pentru că nu vorbesc de lucrări de artă aflate în galerii de prestigiu, ci vorbesc de o artă într-o stare mult mai pură, mai sinceră, pe care unii o confundă cu ideea de vandalism: graffiti-ul.
“Îţi trebuie foarte mult curaj să te revolţi anonim într-o democraţie vestică şi să proclami lucruri în care nimeni nu crede – cum ar fi pacea, justiţia şi libertatea”.
Banksy e un pseudonim pentru un artist din Bristol care, începând cu anii ’90, a început să umple pereţii întregii Marii Britanii, iar mai apoi a multor alte ţări, cu grafitti-uri sub formă de şabloane foarte distinctive, satirizând cu un irezistibil umor negru toate viciile şi ipocrizia societăţii actuale: de la religia brandurilor, obsesia pentru globalizare, mania consumerismului, la războaie în numele libertăţii, sau obtuzitatea religiei fundamentaliste – într-un cuvânt, ideea de protest împotriva tuturor idolilor a căror piedestal e susţinut pe spinarea lumii înconjurătoare.
La ora actuală, chiar dacă e încă ascuns în umbră şi subiectele abordate sunt dintre cele mai tabu, popularitatea lui a atins culmi de necrezut. Iar în ciuda faptului că nu îşi vinde nicio lucrare, dealerii de artă reuşesc să pună mâna în mod constant pe ele, vânzându-le neautorizat la zeci de mii de lire sterline…
Îmi e puţin complicat să-i explic farmecul lui Banksy. Lucrările lui vorbesc de la sine. Dar ţin neapărat, înainte să vă uitaţi peste imagini, să citiţi un paragraf dintr-o explicaţie pe care a publicat-o pe prima pagină a unuia dintre albumele sale, căci da, atunci când şochezi şi lumea e deja cu binoclul pe tine, e inevitabil să nu-ţi vină pornirea să întocmeşti şi albume, cărţi, documentare (a fost nominalizat şi la Oscar pentru unul) prin care să îţi continui « revoluţia » chiar dacă tu îţi ţii în continuare identitatea ascunsă:
„În ciuda a ceea ce se spune, graffiti nu este cea mai neînsemnată formă de artă. Chiar dacă va trebui să te furişezi în toiul nopţii şi să-ţi minţi mama, este de fapt una dintre cele mai oneste forme de artă de care dispunem. Nu este elitism sau şarlatanie, apare expusă pe cei mai buni pereţi pe care îi poate oferi un oraş şi nimeni nu este îndepărtat de preţul vreunui bilet de intrare. (…) Cei ce conduc oraşele în care trăim nu înţeleg graffitiul deoarece cred că nimic nu are dreptul să existe atâta timp cât nu aduce profit, idee care le face opiniile lipsite de valoare. Ei spun că graffitiul sperie oamenii şi simbolizează declinul societăţii, dar el este periculos doar în mintea a trei categorii de oameni: politicienii, directorii de publicitate şi cei care scriu despre grafitti.
Oamenii care desfigurează cu adevărat cartierele noastre sunt companiile care desfăşoară bannere imense peste clădiri şi autobuze, făcându-ne să ne simţim neadecvaţi societăţii dacă nu le cumpărăm produsele. Se aşteaptă să ne poată striga mesajele în faţă, iar noi să nu le putem răspunde. Ei bine, ei au început lupta, iar arma aleasă pentru a contraataca este zidul.
Unii oameni s-au făcut poliţişti pentru că vor să facă lumea în care trăiesc mai bună. Unii oameni au devenit vandali pentru că vor ca lumea în care trăiesc să arate mai bine”. – Banksy, Wall and Piece, 2005.
Comments are closed.