E noapte peste tranșee, iar apa din ele aproape înghețată. Printre ele, la lumina lunii, o foaie galbenă e scrijelită de un creion. Creionul, condus de un suflet aflat în disperare, în penurie de speranță:

„Întunericul e tot mai rece, iar frigul tot mai frig. Nu vreau nimic decât să-l aduc aici, să simtă ce simțim și noi și să strângă arma- n mână cum o facem noi. Să audă și el războiul, cât de tare poate tace. Atât de tare poate să tacă războiul încât ne-a adus pe câțiva în pragul nebuniei. El nu știe, nu are de unde să știe puroiul care ni se scurge din suflete zi de zi, noapte după noapte, urlet de moarte după urlet de moarte. Niciodată nu voi uita cum se aude sfâșietorul țipăt al morții din tranșeele astea care ne devin mormânt. Nu voi uita cum suntem „pictați” acasă. Suntem trecuți pe lista scurtă a eroilor, însă noi nu facem nimic altceva decât cel mai mare păcat împotriva firii, luăm vieți. Unii le iau rânjind, arătându-și colții de furie și ură. Aceia nu mai sunt oameni, au trecut deja dincolo, au trecut în neputința de a mai fi om.

Azi am ucis un om care îmi spunea să nu îl ucid. Sunt un om pierdut pe veci, nimic nu mă mai va face om din nou. Am izbucnit în plâns, însă plânsetul meu era acoperit de bombe și mortiere. Nimeni nu îmi auzea urletul, nimeni nu-mi vedea fața schimonosită de durere. Oricum, nimănui nu i-ar fi păsat.

Dar tot vreau să trăiesc, tot vreau să mă întorc acasă, să mă duc să-l aduc să vadă și el ce a făcut. Vreau să aibă și el răni, pentru că eu nu am cerut asta. Nimeni nu a cerut asta, nimeni din cei pe care i-am ucis, sau au ucis împreună cu mine nu au cerut asta. Totuși, mă aflu aici, cu picioarele în apă înghețată, cu arma în dreapta mea, atent la orice adiere de vânt pe care ar putea pluti moartea. Este un miros aici care mi-a intrat în creier, un miros de care am încercat să mă spăl de atâtea ori. Nu am reușit să scap de el…. ”

Creionul se oprește. Ochii caută în zare ceva ce urechile au auzit. Arma îi devine sprijin, iar trupul se înalță. Luciul baionetei îl trădează. Se aude un foc, iar trupul cade. Mâna încă încleștează creionul care acum are vârful de sânge.

Pe plic, la destinatar e trecut un singur cuvânt: Dumnezeu.