… sau vernisajul „Perpetuum-Efemer”

Galeriile Turnului de Apă au găzduit o expozitie de fotografie care… de fapt, era doar prefața unei lansari de carte care, la randul ei, a fost o prefața pentru un alt eveniment, un alt nivel… dar… să nu sărim prea înainte în timp…

Rely Tarniceri este membră a Cenaclului literar „Luceafarul” , iar după mai multe apariții în volume colective a venit rândul să publice o carte proprie de poezii, denumită „Perpetuum Efemer”. Poemele sunt scrise în stil clasic, e clar, iar tematica… aici e un pic mai greu de categorizat, dar în mod indubitabil variază, sau mai bine zis – jonglează între dragoste, suferință, împăcare cu suferință, banalitatea suferinței, banalitatea iubirii, ori, ca un deznodământ subtil ascuns între fiecare rând: inexistența suferinței sau a banalității, dar niciodată a iubirii.

Revenind la expoziția de joi, denumită omonim cu cartea, aici, după intro-ul amfitrionului Horea Truță, pe rand, dar nu în ordine, au comentat despre talentul și/sau personalitatea autoarei Rely Tarniceri pictori precum Ioan Kett-Groza, Mihai Takacs, prozatorul Horia Șt.Simon, Constantin Butunoi și președintele Clubului Foto Arad, Mircea Boran.

Un lucru absolut mirific mi s-a părut numărul celor prezenți. Și nu mă refer la artiștii care au fost invitați să spună două-trei zeci de cuvinte despre artista serii. Poate erau cunoscuți (nu mie!, în afară de două trei persone, și ăia reprezentanți ai presei), rude, prieteni, ș.a.m.d., dar cert e că au fost mulți. Și asta e bine! De mult n-am mai văzut o paletă atât de largă de oameni interesați de cultură într-un singur loc și, pe deasupra, într-un loc atât de mic, precum sala Turnului de Apă.

Spre final, m-am convins. Nu e vorba de intrebarea mea “filosofico-efemera” <<cum de e atat de multa lume aici?>> ci mai degrabă de convingerea (de acum încolo) perpetuă: <<de ce e bine să stai la o expoziție de pictură, lansare de carte, whatever?>> …  fiindcă lumea bună (sau mă rog, cei prezenți, la o adică) era invitată sus, la următorul nivel unde ne aștepta o masă semi-suedeză… mă rog… poate doar mie mi s-a părut atât de diversă oferta gastronomică fiindcă mi-a fost o foame prepetuum efemeră… dar la vederea acelor sandwich-uri minunate, biscuiți, cola, fanta și… oh, yeah! Cabernet de Măderat… am început, brusc, să privesc altfel cultura. Mi s-a făcut o foame nebună pentru arta imediat înconjurătoare. De pretutindeni. Mixtă. Eclectică. Perpetuum-efemeră. Am făcut în continuare poze, neștiind ce cadru am mai prins și ce nu, încă. Am fotografiat și picturile din sala aceea (deși acestea n-ar trebui să apară în galeria de mai jos, din moment ce nu-i aparține artistei Rely Tarniceri). Am fotografiat (sau am vrut) de mai multe ori fata aia în roșu… am încercat să fac poze artistice cu acele mini-sculpturi minunate, am încercat să-mi fac un memorial, o pledoarie fotografică… nu știu cât de bine mi-au ieșit. Într-un final am ieșit eu. Pe ușă. Dar m-am convins greu să plec. Deși foamea mea a fost deja “expulzată”. Iubirea însă, pentru artă, a rămas. Constantă. Perpetuă.