Cred că este foarte bine că Ada Milea alege Aradul în detrimentul Timişoarei de fiecare dată pentru un concert (anul trecut s-a întâmplat la fel), ceea ce înseamnă că probabil preferă un cadru mai intim, cum e cel al Nervului. Personal, chiar mă bucur că s-a redeschis în gangul de la Mc, ( paranteză), pentru că îmi place o ambianţă gen demisol. Nervul este foarte bine întreţinut, fiind de fapt o fostă cramă domnească, făcându-mi cu ochiul mai ales luminile de la bar şi lampioanele de sticlă pictată din colţuri.

Mai frumos nu se putea, nu ? Adică să cânţi vreme de două ore şi e ceva… E un lucru care presupune mult trac, aici intrând şi rezistenţa la fumul de ţigară, şi care are în spate multă muncă şi o serie de sacrificii. Singurul lucru –  Ada a venit într-o formulă de trei, în loc de cvartetul care s-ar fi anunţat iniţial. Şi fix aici s-a văzut profesionalismul acestora, prin faptul că nu s-a simţit lipsa nimănui.

Naturaleţea, modestia şi blândeţea Adei sunt lucrurile care o caracterizează cel mai bine. Iar ochii aceia blânzi şi albaştri, şi mai ales bucuria şi energia pe care le emană pe scenă, îi fac un portret mai mult decât uman, aproape eroic, cu toate că de multe ori poate fi o dură. Bineînţeles, nu cu publicul, „alţii” sunt problema şi altele temele compoziţiilor sale.

Totul este minunat când lumea se adună pentru astfel de evenimente, pentru că sala, cum o numea Ada, obişnuită să cânte numai în săli imense de-a lungul carierei sale de folkistă (ăsta-i termenul, dar n-aş numi-o aşa), a fost plină, nu chiar până la refuz, dar majoritatea celor în cauză (pentru că am rămas aşa de puţini, încât ne cunoaştem toţi între noi, de ce să nu admitem asta ?)  au fost prezenţi joi în Nerv. Din câte ştiu, n-au fost mai mulţi de 320 şi ceva de invitaţi pe pagina de FBK a event-ului.

Îmi place faptul că vin şi părinţi cu copii la concertele acesteia, îmi place faptul că ultimul album, Alcool (un număr de 23 de melodii înseamnă o dedicare formidabilă în zilele noastre, când un disc complet nu are mai mult de 10-12 melodii, asta cu bonusul inclus sau cum vreţi să-i ziceţi), se dedică exclusiv promovării poeziei lui Ion Mureşan, îmi place de Bobo Burlăceanu (Fără Zahăr) care cântă cu Ada. Pe el l-am întrebat înainte de formaţia ,,The Brad Pitts’’, un mini-proiect drăguţ de-al său, care, îmi spunea acesta, nu mai există din păcate, de vreme ce tobarul s-a mutat la Bucureşti. Viaţa bate arta…

Am mai observat faptul că Ada începe şi încheie orice concert rămânând singură pe scenă, şi probabil că într-o zi, când cortina se va trage peste noi toţi, va rămâne în faţa ei doar microfonul, care nu va mai simboliza nimic, nefiind nimeni să îl observe.

Ca o încheiere, ar mai fi de menţionat faptul că Ada tratează teme complexe, cum ar fi izolarea şi alienarea, disperarea, lipsa spiritului civic, prostia românească şi cea a politicienilor, fiind mereu incisivă, dar şi plină de umor. Are o voce solidă, dar zglobie, şi foarte bine exersată, asta mi-a fost impresia mereu când a venit vorba de ea, fiind o artistă de o precizie uluitoare, şi foarte spontană în ceea ce face.