Unii ar zice ca mi-ai fost Medusa
Altii ca… simplu… singura…
Poate da, poate nu, ciudata e viata
Cand in itele destinului ti-e refuzat povata

Melodramaticii ca Elvis proclamau iubirea pura,
Misoginii ca Schopenhauer puneau femeia in stare cruda
Incapabila de a crea,
Condamnandu-i femeiasca-i fire.

Intelegi sau nu, amintiri tot mai vechi
Apar tot mai des pe un caldaram ce odata a fost sec.
Nu stiu de vreodata te-am cautat,
Cert e ca inca nu te-am aflat!

Stii cum e cu urmarile lui „las’ca”!
Vei gasi la fel, dar nu inca!
Ei uite ca n-am gasit, dar departe de ce-mi doresc
Departe de acel zambet pitoresc.

Da, e prea invechita maniera scrierii,
La fel ca autorul, predestinata uitarii,
Dar pentru cei ce stiu cat e de ciudat
Sa crezi ca simti ceva de mult uitat.
E adevarat!

Rose erai tu, stateai pe o usa in oceanul inghetat,
Iar eu Jack, spunandu-ti ca totul va fi bine
Nici acum nu-mi explic cum si de ce am jucat,
O poveste ce avea un final fericit doar pentru tine.

Desi dovezile prezente sunt contrare
Sunt lucruri care trebuiau altfel gandite,
La fel ca si cu aurolele boreale
Inainte sa le observi sunt pierdute.

Inainte de a se trage concluzii
Nu pledez pentru o cauza
Nu protejez anumite principii!
Poate doar pentru o sansa!

Nu retin sa mai fi fost asa de sincer,
In nici un caz atat de vadit
Tot ce am facut pana acum a fost sa fiu obscur,
Cu mine, cu altii, pana cand gandurile mi-au palit!

Pentru mine ,acum,e ca si cum as incerca
Sa ignore un sentiment de deja-vu!
Stiu ca ai mai fost o data in inima mea
Dar… din nou? Nu mai e posibil… nu?

Dar sa o lasam… am fost copii…
Ce am stiut pe atunci demult?
Ce stiam noi a pretui?
Poate ceva ce inca nu s-a pierdut?

Totusi punand punct acestei lacrimogene incursiuni
How are you? Does anyone know?
Daca ai mai pune prêt pe cateva scrieri postum,
You, who were my White Wild Rose?