De ceva vreme am înlocuit în lista mea de activităţi Filmoteca de la Tam Tam cu cea de la Teba, fapt mai mult decât îmbucurător pentru Arad, având în vedere că am ajuns să revăd un film de Fellini pe care în mod normal l-aş avea doar în comp.

Comedia Amarcord a fost filmul perfect pentru o zi de miercuri, în care imaginile spectaculoase şi decorul au venit la pachet cu dialogul, situaţiile şi personajele pe măsură.

Ba aveai zăpadă, ba puf de păpădie într-un pustiu desăvârşit. Ba se certau protagoniştii, ba scenele se potriveau cu liniştea unui cadru nocturn. Şi ce mai făceau ei ? Păi se urcau într-un copac şi strigau „Vreau o femeieeeee!” sau cântau la fluier, trezind interesul unor dansatoare din buric. Acestea se ridicau ca şerpii din podea, simbolizând dorinţa şi păcatul strămoşesc. Copiii din sala de clasă făceau numai năzbâtii şi glume, gândindu-se la sânii profesoarei şi mergând apoi să se masturbeze/spovedească. Apoi urmau alte scene pline de umor, plasate bine pentru a critica prostia şi absurdităţile cultului catolic, pus laolaltă cu educaţia, armata sau politica de orice culoare.

A fost un film care ne-a stârnit în permanenţă râsul. Şi a fost atât de rapid şi condensat, încât abia la mijloc, când s-a anunţat pauza de cinci minute, am reuşit să răsuflăm uşuraţi.

Dincolo de toate astea, există tactul şi munca asiduă (nevăzută) a unui regizor care a inserat în peliculă tot ce a avut mai bun de oferit. Şi nu pentru a plăcea, ci din contră, pentru a provoca şi a ne aduce la cunoştinţă într-un mod cât mai natural realităţile pe care suntem nevoiţi să le înfruntăm tot timpul. Pentru că lumea nu se schimbă deloc tocmai datorită ignoranţei oamenilor, care apreciază falsul şi dau la o parte substanţa, uneori fără să ştie. Prin urmare, învăţăturile extrase dintr-un film de Fellini sau un text de Caragiale sunt valori general valabile pentru orice epocă/popor. De aia nu-i ok să pui etichete, aşa cum spune şi melodia GO ON a lui Jack Johnson, „Nothing to prove, or to assume.”

E bine să ne amintim de filmele marilor regizori, pentru că spre deosebire de alte producţii, în majoritatea lor considerate blockbustere pentru expunere şi încasări, acestea ne fac conştienţi de bucuriile mărunte ale vieţii şi implicit, de faptele noastre. Şi au în ele scene care nu pot plictisi nicicum, pentru că aduc mereu experimentul în faţă, testând limitele unui public larg.  Pe lângă asta, nimic nu poate fi mai alert ca un film italian, unde femeia zbiară-n gura mare şi face cea mai mare zarvă.

Familiile descreierate, curva satului (Vulpina), poetul marginalizat, cursele ilegale, motociclistul gălăgios, dascălii acri, şcolarii afemeiaţi, păunul ca simbol al renaşterii, moartea şi acordeonistul orb de la final, toate aceste detalii au făcut dintr-o seară obişnuită de august una specială.

Vineri vă aşteptăm din nou la Teba pentru documentarul „Sânge” din seria Kinedok – unul dintre cele mai importante festivaluri de acest gen din ţară, care iată, a ajuns şi la Arad prin intermediul Asociaţiei Citizenit.

Apropo de semnificaţia titlului, „Amarcord” în română e „Îmi amintesc”, adică să nu uităm de lucrurile importante (pentru noi, nu pentru alţii), cărora nu le vom putea da niciodată un preţ sau o formă exactă.