Inspiri adânc aerul rece al nopţii, ca pe urmă să îl laşi să alunece uşor afară pe nări. Te plimbi încet, urmând calea neclară a trotuarului de lângă râu, ducându-te din inerţie. Urechile nu pot distinge niciun zgomot, cu excepţia ritmului constant, monoton al tocurilor tale ce pocnesc asfaltul. Nu e nimeni în parc. Ridici privirea, studiind ghiarele copacilor ce străpung sălbatic cerul. Abia se observă, ieşind din peisajul întunecat, în depărtare, câteva luminiţe de la felinare…şi atât. Linişte completă – un alt tărâm.

Plouă foarte încet. Te concentrezi la senzaţia micilor picuri de apă ce-ţi ating delicat obrajii. Mintea îţi e ca o foaie albă. E momentul după care râvneşti de atâtea săptămâni încordate. E acea stare perfectă, când reuşeşti să te transpui într-un loc dincolo de toate gândurile. Toate grijile sau dubiile dispar, te simţi împăcat cu tine însuţi, fericit că trăieşti, că eşti doar tu cu tine, acolo în acea seară de februarie, iar restul nu mai contează.

E momentul perfect să îţi goleşti complet totul, toţi demonii, să uiţi de propria ta existenţă şi să savurezi doar clipa aceea unică în timp, lăsându-te invadat doar de senzaţiile create de natura din jur. Câteva sunete de bufniţe sau şoimi (nu prea ai nevoie să şti ce), şuieratul vântului în braţele salciilor de pe mal şi câţiva nori translucizi, şerpuindu-se în acelaşi stil monoton ca paşii tăi. Eşti îmbrăţişat de natură. Eşti totul şi nimic. Eşti tu şi te bucuri de asta.