De la amenajarea lui în locul Pieței Pompierilor, de-a lungul timpului, Parcul Reconcilierii a fost orice, numai ce îi sugerează numele nu. Disperați fiind să atragem turiști străini în orașul nostru, încercăm să exploatăm toate zonele Aradului, mai puțin aceasta, în ciuda faptului că zona este deja foarte vizitată de turiștii maghiari, pe întreaga perioadă a anului. Dar resentimentele ne stau în cale și în loc să încercăm să exploatăm acest spațiu, care este în continuare tot parte a Aradului, ne prefacem că el nici nu există.

Ați privit atenți ce este în jurul acestui parc? Ce pot face turiștii care ajung acolo în afară să se pozeze cu statuile și să stea pe o bancă, privind văzduhul? Căci maghiari sunt, da, însă tot turiști se numesc și ei și au aceleași nevoi ca oricare alt turist venit într-un oraș străin: să stea la o terasă, să-și cumpere o înghețată, un suc, să mănânce ceva și să-și facă amintiri frumoase în locul vizitat.

Dar zona din jurul Parcului Reconcilierii duce lipsă de orice serviciu de acest fel și în plus, parcul mai are și un peisaj „minunat” într-una dintre laturile lui, care amintește mai mult de perioada războiului decât de un oraș frumos european. Vorbesc despre latura dinspre str. Ecaterina Teodoroiu, unde pe întreaga lungime a străzii se întinde un zid de cărămidă roșie, rămas în urma dărâmării clădirilor care au fost cândva acolo.

Până reușiți să aduceți ceva terase în zonă, de ce nu o mai înfrumusețați puțin, „reconciliindu-vă” printr-un zid artistic?

Într-o Europă care tot mai mult știe să aprecieze valoarea artei murale, de ce nu folosiți aceste ziduri pentru a face un proiect benefic: o „reconciliere” prin alierea unor artiști români cu unii maghiari, care să picteze împreună întreaga suprafață de acolo, astfel aducând la viață o zonă posomorâtă a Aradului și, totodată, arătând că două țări pot face un lucru pozitiv și productiv împreună.

Costurile ar fi extrem de scăzute, cheltuielile rezumându-se la spray-uri și vopselele necesare lucrării de artă, la care se adaugă transportul și cazarea pentru artiștii veniți din țara vecină. Căci nu este necesară angajarea unor somități din domeniu. Există o multitudine de absolvenți ai liceelor de arte sau ai facultăților de arte care sunt dornici să se afirme. Există, de asemenea, nenumărați voluntari care, mai mult ca sigur, ar fi dispuși să realizeze un astfel de desen, dacă li se oferă gratuit obiectele de lucru necesare.

Singura condiție ar trebui să fie ca desenul să aibă o schiță realizată înainte, care să fie aprobată în prealabil de către administrația orașului, pentru a evita situații neplăcute, cu graffitti-uri hidoase, realizate de mântuială, care ar dăuna mai mult decât să ajute la ceva. În afară de mâzgăleli haotice, ar putea fi pictat orice, de la peisaje naturale realiste, la imagini suprarealiste, pop-art, sau chiar și chestii abstracte.

Iar treaba asta cu picturile murale s-ar putea folosi pe toate zonele urâte ale Aradului. Am putea lua exemplu de la alte orașe ale țării care au înțeles cât de mare diferență pot face niște simple desene colorate în zonele defavorizate ale orașelor.

Cum spunea cineva, într-o culegere de graffitti-uri, pozate în Capitală: