A ajuns arta abstractă prea abstractă? Iată un gând care nu-mi dă linişte de câteva zile încoace… A ajuns arta abstractă să întreacă orice limită a „ bunului simţ”, ca să zic aşa?

Am o perioadă în care tot studiez albume care prezintă arta într-un mod cronologic. Mi-a rămas întipărit în minte mai ales unul anume, intitulat „1000 de picturi care trebuie privite într-o viaţă”. O jumătate din el era umplut cu lucrări de artă epice, care efectiv m-au lăsat înmărmurită, iar cealaltă jumătate era doar cu picturi abstracte. În mod evident fiecare dintre lucrări erau grupate, de-a lungul albumului, pe perioade de timp. Mi s-a părut ilar faptul că prima jumătatea a cărţii acoperea o perioadă de timp foarte extinsă: din sec. XII până în sec. XIX… asta însemnând 700 de ani în care probabil s-au realizat milioane de picturi… Eh, cealaltă jumătate a cărţii se extindea doar pe o perioadă de 100 de ani… Deci, automat, balanţa se înclină mai mult către lucrările moderne, contemporane…Ce concluzionez din asta? Că există atât de multe lucrări de calitate din perioada imediat apropiată, comparativ cu cele din vechime, încât autorii nu au putut cumva să lase vreuna pe dinafară. Deci să privim ce lucrări întrec cu atât de mult capodoperele vechi de artă, realizate într-un decurs de 700 de ani, încât le trebuie jumătate de carte dedicată doar lor…Ce anume le face atât de valoroase, atât de excepţionale pe ACESTE lucrări, faţă de o lucrare a lui Michelangelo, de exemplu?

Abstractul. Asta este. Doar atât. Jumătate de carte fără sens pentru mintea mea umilă.
Şi nu doar cartea respectivă elogiază acest stil. Oriunde caut, văd DOAR asta. Pe internet, în galeriile de pe tot globul, în toate albumele noi de artă…Oare de când a reuşit să se impună așa această nevoie de abstract? Şi ce mă întreb eu şi mai mult este: Chiar TOATĂ lumea gustă acest stil sau deja abstractul a luat o forţă, o viaţă proprie şi efectiv nu mai poate fi oprit?…Ca o maşină a cărui şofer nu mai există, dar pedala de acceleraţie a rămas împinsă până jos, iar toţi pasagerii stau acolo şi nu mai pot coborî din ea…

Atunci când a fost proaspăt apărut, acest mod de abordare a avut un impact excepţional asupra publicului. Nimeni nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Un tablou fără nici un subiect vizibil, doar un tumult de linii, pete şi culoare. Uau! Exploatarea inconştientului! Nemaiîntâlnit! Cât curaj! Câtă ORIGINALITATE! Da, originalitatea a propulsat abstractul în topurile preferinţei degustătorilor de artă a vremii… Și nu neg că există și acum lucrări grozave printre ele, dar eu mă refer acum la cantitățile industriale de „copii”. Cu ce mai este originală o copie, a unei copii, a miliardelor de altele expuse în galeriile de artă ale lumii din ultimii zeci de ani?  Care îi sunt punctele tari şi cele slabe ale unei lucrări anume, în comparaţie cu atât de multe altele de acest gen, încât ea să poată fi vândută cu 1 milion de dolari și celelalte doar cu 100?

Consider că arta a ajuns atât de subiectivă, încât un artist poate fi etichetat drept talentat sau nu, doar în funcţie de persoana care îl propulsează în lumea artei şi în funcţie de numărul de expoziţii la care a participat…că în rest…cu ce este o pată de culoare aruncată aleatoriu pe o pânză de către artistul X mai bună decât o pată de culoare aruncată anapoda de către artistul Y ?

Am senzaţia, dacă nu certitudinea, că fenomenul artei din ziua de astăzi este identic cu povestea „Hainele Împăratului” de H.C. Andernen. Împăratul a comandat haine, iar croitorii i-au oferit aer, minţindu-l că de fapt ele există, însă doar cei deştepţi le pot vedea, acestea fiind cusute cu ţesături magice… Împăratul, nevrând să pară prost, a „îmbrăcat” aceste „haine” şi a început să defileze cu ele prin împărăţie… Toată lumea VEDEA că împăratul este gol, însă nimeni nu avea CURAJUL să o spună, de frica de a nu fi categorisiţi drept proşti, deoarece se ştia că numai cei „deştepţi” ar fi putut să le vadă…

Nu-i aşa că se potriveşte povestea? Inventată sub pretextul că exprima sentimente şi nu imagini, acum toată lumea o face şi ea şi-a pierdut cu totul originalitatea… Însă cine are curajul să recunoască faptul că,  privind tabloul, nu vede altceva decât o adunătură haotică şi fără sens de linii şi pete? Dacă cineva s-ar scăpa să recunoască, ar fi automat catalogat drept un ignorant şi un încuiat, cum probabil sunt și eu acum, scriind rândurile astea…”Nu eşti destul de profund ca să înţelegi arta abstractă”…Şi atunci, ca într-un cerc vicios, nerecunoscând că nu văd sensul, ci din contră inventând interpretări care mai de care mai sofisticate, mai profunde, mai psihologice, mai filozofice, doar pentru a demonstra că ei nu sunt proşti, oamenii oferă artei abstracte un câştig tot mai mare de teren, acumulând tot mai multă popularitate şi drum către nemurire… ACUM e penibil să afirmi că ţie îţi plac portretele sau peisajele concrete, lucrări de artă care într-adevăr solicită talent, studiu şi multă muncă din partea artistului. Acum dacă apreciezi asta, eşti demodat, eşti superficial, nu eşti destul de înţelept şi destul de profund… La fel se consideră şi despre puţinii artişti care mai încearcă să redea ceva concret: sunt puerili, nu au capacitatea de a fi profunzi…

Aşa să fie? Oare nici eu nu sunt destul de profundă încât să înţeleg o semnificaţie foarte bine ascunsă? Sau semnificaţia chiar nu există DECÂT în interpretarea subiectivă a fiecărui privitor?

Mai demult pentru a fi un adevărat artist recunoscut trebuia să știi să desenezi – pictezi – sculptezi fără nici o greşeală. Existau bareme după care să poţi aprecia ceea ce vezi. Era simplu pentru critic: Da, eşti bun, ai făcut anatomia modelului 100% corectă, proporţiile sunt perfecte, materialitatea este excelentă… NU, nu eşti bun, ai greşit aici şi acolo…

Acum, cum poţi aprecia într-adevăr un artist? Unde este limita între un artist genial, un artist mediocru şi un artist prost? Cum se critică? Cum se impune un artist pe piața artei?