Sala mare a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” a găzduit, în cea de-a doua zi a Festivalului de Teatru Nou, o adaptare după textul lui Witold Gombrowicz, „Ivonna, principesa Burgundiei”, un remake, o parodie după o satiră, pusă în scenă de actorii Teatrului „Aureliu Manea” din Turda. Practic, ce-a gândit regizorul, Andrei Măjeri? „Hai s-o REFUCK pe Ivona”… și așa s-a născut „Ivona, prințesa de Burgund”. Nici nu a apucat să crească mult. A nimerit-o direct într-un joc teatral ce, pentru ea, o fătuță mai specială, părea o joacă debilă… „o lume minunată în care vei găsi” adulți care se comportă precum copiii… și ea, copila inocentă, este întruchiparea maturității, stupefiată de teatralitate.

Spectacolul ne prezintă o lume prin prisma unei familii monarhice, unde se trăiește vinovat plăcerea. Spasmul conștiințelor bolnave se declanșează atunci când principele, tânărul Filip, se hotărăște să încheie o căsătorie aparent filantropică cu Ivona, o domnișoară etichetată ca „slută” și „mălăiață”, copilăroasă, căzută parcă din cer.

În acest spectacol toată lumea „poartă” măști – de mamă, de tată, de fiu, de soț și soție, de rege și regină, de prinț –, măști mulate cu măiestrie pe chipul unor indivizi încărcați de păcate. Ivona, prin contrast cu ceilalți, este de o naturalețe și un firesc cuceritoare. Inocența prințesei, interpretată de Flavia Giurgiu, al cărei joc scenic îi pune în valoare noi resurse de autentic, sfidează masca celorlalți. Enigmatica ei tăcere este mai curând asociată unui soi de timiditate, e o formă de comunicare paradoxală, insurgentă în raport cu locvacitatea sterilă care o asediază. Ivona întruchipează un destin: al său și al tuturor personajelor din spectacol.

„Ivona tace”

Ivona nu spune nimic despre ea, dar totul despre ceilalți. Filip se logodește cu Ivona din extravaganță, dar gestul lui în esență este unul ostentativ, care-i flatează temporar orgoliul și-i alină frustrările.

Astfel, printr-un nefast concurs de împrejurări, Ivona devine centrul universului, în care se agită Regele, bine interpretat de Valentin Oncu, plasat în rolul unui soț abrutizat, tachinat de consoartă, deopotrivă comic şi crud; și regina, Alexandra Dușa, o frumoasă scorpie, roasă de neîmpliniri. Şambelanul este interpretat de o femeie aici, de Ingrid Neacșu. Ea este „Lex et Ordo” în persoană, singura voce  a cărei autoritate surclasează până și cea a cuplului regal. Ea stăpânește mereu situația.

Așa-numitul logodnic al Ivonei – Filip, în interpretarea lui Andrei Sabău, trăiește un fel de bipolaritate, o psihoză, el fiind cel care îl interpretează, de asemenea, pe confidentul său, Kiril. Are ceva hamletian acest personaj dublu. În ideea de a fi diferit de părinții săi, pe care dacă nu-i detestă, cel puțin e clar că nu-i respectă, Filip experimentează un fel de altruism, reproducând fals umanismul Ivonei, iar de partea cealaltă, Kiril e cel care-l ține în frâu și încearcă, cumva, să moralizeze absurdul.

Cea care surprinde și mai mult prin multiroluri este, însă, Bianca Pintea, care interpretează – la un moment dat – trei roluri deodată. Ea este când vampa sexoasă, Iza, când mătușile Ivonei, niște bosoarce siameze, infatuate, acre și superficiale.

Noutatea ce o mai aduce varianta lui Andrei Măjeri este cvasi-telenovelizarea piesei, dar numai prin secvențele muzicale italiene, de altfel, și acestea comic interpretate… comic și erotic, în același timp, cu toate că, probabil, s-a încercat să se introducă și o ușoară stare de tristețe. Nu prea s-a nimerit… și foarte bine că nici nu i-a ieșit această găselniță subtilă regizorului! Piesa e mult mai jucăușă, mai insensibilă așa, iar actorii au dat totul din ei ca să mențină spectacolul într-o emfază bombastică.

Recenzie inspirată din textul Cristinei Cernopolc – „Ivona – sau demularea măștii” / Contrafort.md