Imperiul musical-urilor e o lume cât se poate de ciudată. Melodramatică peste măsură. Cel puţin asta a fost părerea mea până la recenta ediţie a Festivalului de teatru Clasic. Asta fiindcă Teatrul „Jókai” din Békéscsaba (Ungaria) a adus pe scena teatrului arădean ceea ce nu am mai văzut până acum: o variantă muzicală fenomenală a unei opere celebre, pe cât de clasic, atât de modern redată. „Contele de Monte Cristo” a francezului Dumas intră, astfel, într-o nouă dimensiune. Am rămas uimit, oricât de sceptic am vrut să fiu la început…

Maghiarii au modul lor simpatic de a fi romantici… şi felul lor unic de a face un joc de teatru stângaci şi uşor exagerat… dar culmea, astfel încât spectatorul rămâne perpetuu cu pupilele dilatate, fascinat de magia ce, mai mult ca sigur, în viaţa lui nu credea că se poate întâmpla pe o scenă de teatru. Rezultatul, per ansamblu, e destul de original şi… memorabil. Nu exagerez dacă spun că această adaptare nu se putea realiza mai bine nici într-un film cinematografic 3D.

Spectacolul „Contele de Monte Cristo” în regia lui Szomor György te vrăjeşte prin lumini şi efecte vizuale fantastice, prin ritmul perfect sincronizat şi o dinamică debordantă, cu o scenă rotativă (aproape) mereu în mişcare, cu cadre incredibil de schimbătoare dintr-un minut într-altul, şi nu în ultimul rând… cu simbioza teatru + proiecţii video ce aduc o impresie de film 3D… sau nici nu ştiu… 4D – în acest caz?… dar în asemenea hal încât piesa „tridimensională” a Teatrului nostru de Marionete pare o joacă de copii – şi la propriu, şi la figurat.

Totul pare un hibrid de producţie Walt Disney Pictures, remake-ul brazilian a unei imitaţii ecuadoriene după o telenovelă siropoasă făcută-n Chile şi, desigur, teatru, în cel mai pur stil greco-clasic. Ah da, şi momentele muzicale, cu un iz cam dubios de pop şi pop-rock pe un ton exponenţial spre operetă… dar surprinzător de faine, în schimb, melodiile sentimentale. Un pic de îndrăgostit de-aş fi fost… aş fi plâns cu lacrimi de minotaur.

Reuşita piesei constă, probabil, tocmai în acest amalgam aparent incompatibil, sesizabil doar retroactiv, abia cu câteva ore după spectacol, trecând cu vederea, de altfel, în timpul piesei, minusurile cum ar fi jocul actoricesc uneori hilar de clasic… ori hilar de maghiar – la acest aspect încă mă mai gândesc – mai ales în prima parte, unde actorii au cam exagerat cu intonaţiile din ciclul „Jaj, Istenem” şi „Szeretlek”. Dar vorbim, totuşi, de o operă literară din miezul Romantismului istoric… iar cei de la Teatrul „Jókai” au înţeles perfect cum ar trebui să se manifeste audio-vizual o astfel de poveste la un Festival de teatru Clasic din anul 2013.