Teatrul de Vară „Ethos” prezintă spectacolul „Jocuri de putere”
Distribuția: Paul Ipate, Eduard Adam, Delia Riciu, Doina Antohi
Traducerea și adaptarea, colajul și regia artistică: Doina Antohi
Scenografia: Mădălina Mihai
O coproducție Theater Cat DramaForTheMasses și Teatrul de Artă București

Ce face un actor cel mai bine? Minte. Dar ce frumos mai minte el… Ce face un polițist cel mai bine sau un angajat în general? Ambii joacă rolul de actori sociali puși pe Pământ să aibă până la urmă un șef. Actorul idem, doar că șeful său se manifestă din postura invizibilă a managerului de talente. În fond, fiecare-și știe locul prestabilit, însă la fel de bine fiecare ar vrea să avanseze. Dar cum să-ți iasă asta dacă nici n-ai început bine și deja te simți exploatat? Ce îți poate manipula deciziile mai tare decât frica? Una care derivă până la urmă din frica de zei/zeițe și anihilare. Așadar, ne punem întrebarea și noi, dintr-o poziție la fel de validă (tot de actori, de toate soiurile), cât vom mai tolera acei oameni de nimic care sunt totuși peste noi în structura socială? Nu, pe bune. Că tot vorbim mai nou de competențe și recompense financiare în era capitalistă (a se citi privatizată). Până la urmă știți vorba aia, cu cât ești mai sus, cu atâta căzătura va fi mai spectaculoasă. Aici e puterea fiecăruia dintre noi și piesa de față asta ne relevă – într-un mod intuitiv și pe un ton extrem de comic: putem schimba absolut tot în ceea ce privește sistemul (și implicit propriile vieți), pentru că suntem exact la baza acestei piramide inversate. Ba mai mult, chiar și din postura unor homeleși turmentați am putea vedea lucrurile mai clar decât oricine. Întrucât banii și informațiile mai dispar, da` percepțiile ba. Și totuși, un „actor” renumerat face cât o mie de „actorași” pro bono, nu-i așa? Cam asta ne explică și piesa de fapt. Și vom vedea aici pe larg întreaga dispută. Bombănind, bineînțeles.   

1. Pe bordură

Deocamdată ne ocupăm de tot ce ne enervează, de la indienii cu prosoapele pe ei, de parc-ar fi Halloween tot anul și până la francezii cu ifosele-n sânge. Ori porți barbă pe bune, ca bunul Dumnezeu, ori ești descalificat. Sau poți fii de modă veche și să ai cioc de șmecheraș (nu să faci pe cocostârcul). Pe câine de ce să-l înveți limbi străine și să-l chinui cu franceza? De parcă numai româna ar exista pe lumea asta. Urmează gagiii care se dau prin parc pe patru roți ca niște regi ai Mountain Bike-ului. Ați ghicit, e vorba de oamenii cu handicap. Și pe ei îi urâm la fel de mult; pe străini la fel, vorbesc în coduri neștiute și misterul ne omoară. La rândul nostru, le știm doar pe ale noastre și tot așa, până băutura ne ia mințile (din postura de oameni ai străzii). În plus, de nu ții la băutură, ura e la fel de mare.

2. Secția de poliție

Nimic fără Dumnezeu, dar dacă Dumnezeu e chiar șeful secției? Mortul oricum nu poate depune mărturie dacă se semnează doar cu numele mic. Și regula e că nimeni nu moare de la sine, ci începe să se stingă torturat fiind. Ba mai mult, moare deshidratat și cu foile necompletate în mână. Astfel departamentul va arăta destul de rău, deci scuza ar fi că martorul nostru e rupt de oboseală și eventual puțintel mort. În rest, nimeni nu-și poate explica cum a ieșit acesta din camera de interogatoriu.

Se pun la punct ultimele detalii și apar problemele, din ce în ce mai mari. Mortul trebuie pus să semneze, chiar și cu prețul unei ședințe de spiritism (reîncarnată, o vacă ar semna și ea cu copituța). Pe deasupra, dacă încă ține pixul în mână, nu se poate considera falsificare și infracțiune. I se va lua mâna și va semna legal cu ea, ce s-o mai întinem. Pentru că alternativa nu e pretty deloc. Mai exact, ratezi o investigație care a durat doi ani de zile și mai pierzi și martorul. Ei bine, tot departamentul va fi în pericol, mai puțin cei doi protagoniști. Cum e și vorba aia, cui pe cui se scoate, prieteni. Așadar, cui nu-i place munca de la secție, prea târziu să se facă contabil.

3. Cedezi sub presiune?

La interviul pentru poziția de asistent toată lumea-i batjocorită. În fond, putem spune că pentru asta și există agenția de recrutare, nu pentru altceva („La revedere, o zi bună, trimite-mi-l pe următoru`.”). Totul e pe repede `nainte.

Stai jos sau ai nevoie de instrucțiuni? Nume de familie ai sau ești doar un pseudonim? Aici viitorul tău șef e nimeni altul decât Dumnezeu. Again. Glumele tale nu există, iar oamenii nu știu să râdă. Dac-ai fost demis, să sperăm că s-a-ntâmplat pentru că a dat faliment compania. Și nu pentru că ai avut ceva de-a face cu asta.

Compania de față e una extrem de solicitată, sunt foarte multe contracte puse la bătaie. Aici, șefii-și dau importanța pe dos, nu alta. Dacă nu ai mai lucrat pentru o femeie, tough luck, puștiule. Press Y to continue sau mergi înapoi la mama să-i cumperi leuștean din piață. Poate ai un creier peste cel al unei meduze și meriți poziția, dar pentru asta ai nevoie de o anticipație ieșită din comun și să știi din start ce trebuie de făcut. Întocmai ca un eunuc.

Prin urmare, la marile companii e mai ceva ca la interogatoriu, te simți de-a dreptu` vinovat, dar nu știi exact ce. Întrebările pertinente întârzie s-apară și totul e la intimidare. Tonul pe care ți se vorbește e aspru și în general ești luat de sus. Nimic welcoming în asta.

Lucrurile ți se prezintă de parc-ar trebui tu să-i mulțumești Ăluia de Sus că îți dau ăștia ocazia să lucrezi pentru ei, deși fără serviciile tale compania-i pe butuci („Scoate cojile de nucă!”); e un ego fără machiaj (à la Don Corleone) dus la extrema sa, așa că șefa în cauză ar avea nevoie mai degrabă de un psihiatru, nu de un asistent („Da` cine te crezi dumneata? Parcă-i o sentință!”). Finalul interviului înseamnă și capitularea viitorului angajat, care-și va începe activitatea luni de la prima oră, la fel ca restul lumii („Nici mama n-a țipat așa la mine când am încurcat leușteanu` cu pătrunjelu` la piață.”).

4. Prietenia  

Cei fără job nu plătesc nota, scurt și la obiect. Dar protagonista în cauză devine librară, deși ar putea mai mult de atât. Hainele o fac grasă, iar unele poziții sexuale necesită prea mult efort. Din bârfele celor două amice se trage concluzia că nu mărimea penisului contează, ci „să știe ce să facă cu ea”. Chiloții tanga sunt foarte incomozi, în timp ce orgasmul apare de fiecare dată („Doamne ferește!”). Să ai mereu chef intră în normalitate, devine și dureros după ce termini și actul continuă. Iar ca femeie, totul trebuie să fie ras și curat, cu o singură dungă pe mijloc, ca o pistă de aterizare (pentru doritori). Ce ți-e și cu cerințele astea…

Pentru prietena librăresei, pozițiile clasice sunt deja fumate, în vreme ce biata neinițiată își dă seama că nu e nici epilată. Pe lângă asta, cursurile de yoga ar ajuta-o să își întindă genunchii până la urechi. Lenjeria, jucăriile și dietele sunt la fel de necesare, o asigură prietena din proprie experiență.

Când o-ntreabă de ultima sa partidă, aceasta îi spune că e alergică la tăvălitul prin fân („Pun pariu că din facultă n-ai mai făcut-o.”). În același timp, îi lipsește contactul fizic cu un bărbat, pentru că între două persoane care fac sex regulat se creează o anumită legătură. Astfel, împerecherea devine știință exactă. Nu e o relație, ci mai mult de atât – e un contract, o binecuvântare.

Concluzia e că trebuie să fim ființe umane adevărate și nu cururi superficiale greu de întreținut. Ca atare, librărița se va culca cu soțul prietenei sale cele mai bune. Dar o va face în termenii săi și nu pentru că vrea aceasta să o facă („Am să port doar halatul roșu.”). Iată, invidia își face și ea prezența, însă numai sub forma bucuriei manifestate de amică.

5. Pe bordură – part two

Așa, îi mai urâm pe ăia care în general își bat joc de femei și le asupresc. Istoria și așa nu a fost prietenoasă cu ele. „Nu aveau voie nici să voteze, săracele”. Urmează „transgenderienii”, care nu se pot hotărî dacă sunt bărbați sau femei și provoacă o confuzie totală în societatea tradiționalistă („Dacă vine la mine, io cum îi zic lui, doamna, domnu`… cuțu`?”). Se pare că le zicem „ei”, pentru că biologoic vorbind e unul, dar filozofic vorbind sunt mai mulți. Aproape că ajungem să ne urâm și între noi pentru niște simple dezbateri („la ce-mi bagi în cap”) și mai urâm transportu-n comun. Cum pentru ce? Pentru bilet și pentru bătrânii care se plâng tot timpul numai de șale.

6. Agenția de talente

Tomiță ar vrea să se facă actor și intră în biroul unui manager celebru. E relativ tânăr, știe improvizație, pantomimă, să danseze step și a avut până acum o serie de roluri (mai exact a jucat drogați în filme independente). Face teatru, nu stand-up, cum îl acuză managerul și nu-i nici vreun nesimțit. Pe scurt, e făcut cu ou și oțet, fiind inițiat în lumea crudă a showbiz-ului cu un avânt fenomenal. Talent are, însă merită mutra lui să apară pe ecrane? Nu de alta, dar se pare că are o problemă cu figurile autoritare („Te-ai certat cu tac-tu` când erai mic? Du-te dracu` la psiholog! Ești actor, nimănui nu-i pasă de tine!”).

Din nou, actorului nostru i se ordonă să vadă această șansă mizeră drept o oportunitate nemaivăzută („cel mai semnificativ lucru din viețișoara ta”). Ca în armată, acesta e considerat un pion irelevant, fapt pentru care ar trebui să se simtă cel puțin îndatorat.

Evident, managerii de talente sunt niște lepre, deci întrebarea este cine trebuie să se comporte frumos cu cine? Pentru că Tomiță îi explică agentului că el se simte extrem de competent, fiind în stare să relaționeze cu un întreg public (și chiar dacă e lefter, profesia sa e una nobilă). A renunțat și la familie pentru acest fapt, așa că unde e decența? Spune povești și comunică emoții, nu simple fapte, deci nu e o păpușă care să facă zeilor pe plac.

Până la urmă, Tomiță alege să nu se lase reprezentat de un ins fără scrupule. Dar ce să vezi, nu i se permite să plece („Am zis io că po` s-o tai? Chiar îmi place de tine. Stai, bă, jos!”). Din nou, agentul urlă la el, trimițându-i în disperare semnale total diferite… că empatice nu le-aș numi. Următorul lucru îl șantajează, „asigurându-l” că îl va pârî tuturor agenților de casting din oraș de cât de dificil se comportă. Evident, acest fapt i-ar compromite întreaga carieră. A, dacă vrea să lucreze pe contract, să execute doar ce i se zice fără alte comentarii.

Se pare că l-a luat prea tare, dar a și glumit managerul nostru – veșnica și sfânta scuză. Însă nu-i mai merge cu minciuna, întrucât e etichetat drept hapsân și toxic. Iată, dorința sa de putere l-a făcut să se demaște singur. Așadar, ai zice că nimic nu l-ar mai întoarce din drum pe artistul nostru. În schimb, cu un ultim efort, agentul abil îl felicită pentru felu-n care „joacă teatru”, ridicându-i în slăvi întreg sarcasmul care îi vizase persoana („Sunteți un om deosebit! Mă bucur că v-am întâlnit.”). Și printr-un gest de-a dreptul meschin reușește imposibilul: în sfârșit sunt pe aceeași frecvență, fapt pentru care îi urează sărmanului Tomiță „Bine ai venit la Hollywood!”. Să curgă profitul (pentru ambii) și să fie pace-n lume!

7. Liz și directoarea  

Rămânem pe tărâmul iluziilor și ne ocupăm acum de tânăra Elizabeth Ryan, venită în probe cu noaptea în cap. Mă rog, de fapt se va ocupa de ea nimeni alta decât doamna Stewart, care-i solicită numărul de ordine (pe un ton intransigent) și o ia din scurt. Actriței în devenire i se cere poza aceea tip portret (pe care nu o ai la tine) și i se zice că-i prea grasă. Apoi, e întrebată de rolul care ar interesa-o și e pusă – fără prea multă răbdare – să improvizeze pe loc („Și! Dă-i drumul! Haide! Am ceva pe față?”). Parcă orice face e greșit și nu de asta a venit „la teatrul dumneavoastră”.

Până și monologul său o plictisește pe doamna directoare – ba chiar o disperă. E a mia oară când îl aude și dintr-o dată-i recomandă lecții de interpretare. Efectiv o face-n răspăr. Actorii nu trebuie să gândească, ci să joace un rol și atât. Un fel de „vrei nu vrei, fă-mă să râd”. Și cu accent de Franța dacă se poate.

Ca pe restul candidaților, o ponegrește în ultimul hal și o consideră nepregătită. Neștiind să dea energie poveștii, e pusă să joace fără cuvinte („Miaună! Chițăie!”) și e înjosită pe față. Fapt pentru care nu-i mai poate trece absolut nimic prin cap.

Când se decide să plece, e întoarsă și aceasta din drum, spunându-i-se, ce să vezi, că e perfectă pentru rol. Și motivul directoarei vine imediat: „Am vrut să nu am dubii, nu am mai văzut actriță ca tine!”

După ce-i promite că o sună de îndată („Să răspunzi, dacă nu, dau rolul altcuiva.”), o asigură că a vrut doar s-o ajute cu nepolitețea sa. S-o călească, mai exact și s-o „laude” așa cum știe dânsa mai bine. Ei bine, stimulii fiind setați, doamna Stewart își ia la revedere de la biata Elizabeth și o poftește înăuntru pe următoarea „calificată”. Și povestea decurge identic: „Nu pot lucra în astfel de condiții, e ceva îngrozitor!” Toate vor avea aceeași soartă, din păcate. Așa-i când ai de-a face cu lipsa de respect și complexele de superioritate.

8. Care pe care

La secția de poliție situația devine critică. E foarte multă tensiune în aer și toată lumea vrea să se împuște reciproc. Încep urletele, amenințările și „ții pistolul îndreptat spre mine și sunt agitat”. Parcă e o competiție de cine trage primul. Însă, cu o gaură în craniu, și căpitanul și polițiștii ar zace cu creierii împrăștiați pe asfalt.

Nu prea e clar cine trebuie să moară, dar cu trei pistoale încărcate, voință există cât încape. De ucis nu e greu deloc, timp să fie, vorba aia. Sângele să sară, nu altceva și pielea să fie folosită pe post de decorație. Dacă se poate, cine rămâne să facă și snow angels din mațele împrăștiate. E prea grafic? Am zis suficient?

Dar curajul trioului întârzie s-apară, în contrast cu replici înflăcărate de genul „Nu te apropia, sunt suficient de nebun să o fac!”. Neputându-se decide, „Care-i o țintă mai bună, ăla e și gata!”, dar se pare că sunt de-a dreptul hilari și totul se încheie datorită foamei colective („Care are cartofii mai buni, KFC sau Mc?”). La final, petrec împreună, aflând că unul dintre polițai e vegetarian (avuse mai demult un hamster). Iată, prieteni, ce implică un caz deschis până la urmă.

9. Pricepuți la toate

Deci, pe cine să mai urâm dacă nu publicul în sine care își ia bilet la teatru? Cum adică de ce? Păi vin să stea pe scaun și să se uite la o scenă. Chiar și pentru niște boschetari amărâți e ceva putred în asta.

În sfârșit, cei doi ajung să urască efectiv pe toată lumea, refuzând să își observe propria condiție. Tot de pe bordură. O lasă mai moale doar după ce își amintesc că până și Iisus a dat de băut și ajung la concluzia că singurul lucru care merită pe bune e iubirea însăși. „Să mergem să iubim! Neveste n-avem, dar le iubim pe ale altora. Avem neveste-n sală? Stinge, mă, lumina!”

Notă! Îmi pare rău că nu am scris de la „Coaste din viața lui Adam”, adică primul spectacol de la Teatrul de Vară „Ethos”. A fost o comedie dintre cele mai bune, unde aveai tot tema turmentatului, ajuns acum pe lumea cealaltă. Chiar și acolo îl trimiteau pe la ghișee, ba cu o copie după certificatul de naștere, ba cu una după cel de deces („Însurat ai fost? Ai nevoie și de copie după certificatul de căsătorie.”). În viață fusese trombonist (la propriu, se angajase la Conservator) și procurorul (avocatul diavolului) îl făcuse desfrânat din start doar pentru statutul său de „mare artist”. Până și cu amanta se comportase urât, adică cea care îi pregătea în timpul vieții numai torturi de bezea. „Păi ce bezea, dom`le? Că eu am avut diabet!” Nu mai zic de cele trei uși: una era Iadul, alta Raiul și a treia era buda. Așa că una peste alta, a fost o nouă ediție reușită pe Gheorghe Barițiu Nr. 16. Să o ținem tot așa și vara viitoare!  

GALERIE FOTO AICI.

Bonus, puteți vedea un extras din spectacol aici:

@teatruldeartabucuresti Paul Ipate și Eduard Adam în spectacolul “Jocuri de putere” care va avea următoarea reprezentație pe 2 martie. Vă așteptăm! #teatru #fy #teatruldeartabucuresti #fyp #teatruromanesc #actori #spectacoledeteatru #spectacol #actoriromani #teatrubucuresti #fypppppppppppppppppppppp ##spectacole##theatre##actors ♬ original sound – teatruldeartabucuresti