„Speakers are crying like a forest in the rain
I was so alone with my thoughts and my pain
And the darkness closed like a mouth on a wire
And I’ll never be free”

Sunt și oameni fericiți. Sunt și oameni care cunosc fericirea. Dar sunt și doar oameni. Sunt și oameni care ajung în ceea ce în limbaj uzual se cheamă casă, dar care pentru ei e doar un loc unde să pună capul jos să doarmă. Ei simt pereții reci, parchetul care scârțâie cu ecou și vântul care bate în geam. Simt singurătatea ca pe o boală, ca pe o înfrângere, ca pe o pedeapsă.

Sunt oameni care pornesc televizorul doar ca să se audă o altă voce în casă. Ca să nu audă întunericul liniștii. Dacă ar putea fi cântată liniștea, s-ar auzi o linie melodică foarte calmă, cadențată, dar crudă. Oamenii fericiți îi răpesc din liniștea asta și îi aduce într-o stare funcțională, normală. Iar oamenii, dacă și-ar lăsa liniștea lor să se audă, ar considera-o un afront adus fericirii oamenilor fericiți. De aceea aleg să cânte fericirea lor, și nu cea pe care și-o doresc pentru ei.

Ajung închiși în propria închisoare, pedepsiți de ei înșiși, pedepsiți de vocea din televizor.

„I can’t break what I held and it never was true
In the mirror what I said was a lie to you
And me and everything I see and everything I could
Tried so hard to be good
For myself, for you, for the hidden and divine
For everything but I can fail just so many times”

Așa ajung oamenii să-i mintă pe oamenii fericiți. Le minte fericirea lor, doar pentru a nu le-o nega. Pentru că oamenii cunosc singurătatea, îi cunosc cântecul, liniștea care îi rupe cu fiecare secundă ce trece. Acel salut care nu mai vine niciodată când intră pe ușă, acel sărut de bună dimineața inexistent. Doar zumzetul frigiderului din bucătărie și apa care curge în chiuvetă. Totul stă în jurul oamenilor, inert, fără viață. Pe când în jurul oamenilor fericiți este cineva acolo, undeva, care le dă un motiv să nu fie nevoie de vocea din televizor.

„I can’t stop when I feel like stopping
At 5 A.M. just cry, shoot, copping
A perfect life was enough for you
And ever enough to see me through
For all my lies that were spoken in ways
And the way we lived as an affront to the days
It was an affront to the things that we cared about
An affront to everything that we cared about”

Oamenii fericiți au fost și ei oameni, dar cineva le-a luminat întunericul liniștii și le-a oprit vocea din televizor. Nu a mai fost nevoie de ea. Pentru ei ecoul parchetului care scârțâie se aude din cealaltă cameră, se aude un salut atunci când cineva intră pe ușă, iar dimineața… sunt sărutați.

Așa că uneori, oamenii plâng. Pentru că știu că vocea aceea din televizor nu poate să facă toate astea.

credit versuri: Moby – This Wild Darkness