TEATRUL LUNI – GREEN HOURS: NOI 4, de Lia Bugnar Regia – Dorina Chiriac
Muzica – Ada Milea
Cu: Ilinca Manolache, Maria Obretin, Lia Bugnar, Zoltan Lovas

Da. Aşa e. Pur şi simplu nu mai găsesc cuvinte pentru un aşa festival. Tot îmbârlig aici pe fraze, uitându-mă cu capul într-o parte la fircăliturile notate, dar e utopic să mă gândesc că ar putea ieşi aşa cum a fost. Cumva însă tot vă duc eu până acolo. Prin urmare…

…Club GrandBulevard – Piesa Noi 4. O tipă focoasă în negru (Maria Obretin – foto mai jos), umflată la piept de doi sâni imenşi (chiar arătau, cum se zice, ca nişte grefruituri), care ştia să se transforme la comandă într-o gârlă, plângea dezlănţuită în sughiţuri, roşie toată la faţă. Tânguindu-se că soţul ei ar avea o amantă, mirată cum de este jucată pe la spate. Atâta a plâns, că la un moment dat a alunecat pe propria baltă, agitându-se în mişcări dezechilibrate să nu cadă asemenea unei patinatoare. În schimb, avea o dicţie perfectă, dramatică. Iar la partea cu frumuseţea, ea înseşi se autointitula ,,o doamnă superbă, misterioasă şi senzuală’’.

Pe scurt, cam despre asta a fost întreaga piesă. Cam comun până aici, nu ? Păi, ce-ar fi să vă spun că acest prim-plan al poveştii a mascat de fapt supraplanul unei comedii geniale, dotată cu replici care mai de care.

Aşadar, totul începe cu întâlnirea dintre nevasta bărbatului şi amantă (Ilinca Manolache – poza principală). Adică oaia cu lupul. Prima demarează din start cu ancheta, într-un mod cât se poate de direct: ,,Victor mă înşală !’’, testând-o pe a doua, iar răspunsul (însoţit de stupefierea acesteia) pe care îl primeşte înapoi este: ,,Tu vorbeşti serios ?“

Apoi vin obişnuitele trageri de păr. Subtile. Tipic feminine (bărbaţii ar fi trecut imediat la suflecat de mâneci). Amanta: ,,Oricât le-ai da, nu le-ar ajunge.’’ – făcând o referire subtilă la greutatea soţiei, într-adevăr mai plinuţă decât majoritatea beţelor pe care le vezi mai nou perindându-se lipsite de formă pe stradă. Complimentând-o în schimb pentru sfâşierea unui pliculeţ de zahăr, pe care i-l laudă drept un gest sexual. Desigur, plină de falsitate. Nu şi fără umor însă. Au Doamne, şi încă ce comedie a mai fost !

Ce mi-a plăcut la nebunie a fost faptul că întreţineau fantezia spectacolului revenind din când în când la realitate, cum o mai făcea un Woody Allen spre exemplu în Annie Hall sau în Whatever Works. Amanta:,,Ai comandat ?“ Nevasta:,,Nu. N-avem chelner. E o piesă cu buget mic.’’

Da’ şi ce lacrimi au curs. Pe obrajii ambelor. Negri de rimel. Arătau ca două distruse, atâta că una dintre ele era uşuratică. Căci la un moment dat, amândouă s-au apucat să plângă, aflând că ar mai fi vorba de încă o fufă. Fiecare-n parte au fost magistrale. Noi la rândul nostru râdeam cu aceleaşi lacrimi. Simţeam că înafară de râs şi plâns nu a mai rămas altceva pe lume. Ce vrei, aşa-i la teatru. Şi aşa-i şi-n viaţă, vorba lui Shakespeare (nu, nu e un nou sortiment de milkshake de la Mc). Piesa a fost atât de cărnoasă, încât ne-a făcut să roşim deja de hohote. Poantele în rafale se repetau şi răsrepetau fără să se mai termine. Plus sarcasmul şi ironia egal nebunie deplină ! Orgasmică. Tocmai datorită chimiei dintre actriţe, aflate într-o complementaritate desăvârşită. Ţipau isteric ca două descreierate, cum se întâmplă mai adesea pe la mai toate emisiunile tv (în afară de Banciu). Şi se mândreau cu asta: ,,Nevasta – Ştii că am o voce pentru sala mare a Naţionalului.’’

Încep să se înţeleagă cât de cât, unindu-le suferinţa, fără să renunţe însă la plăcerea de a se împunge periodic una pe cealaltă. Apoi îl iau la rând pe masculul în cauză, denunţându-i imperfecţiunile, coborându-l de pe piedestralul său ceresc: ,,Nu e nici un Bote (Cătălin Botezatu) sau un Alain Delon. Nu. E mai degrabă un Turcescu. Acuma nu ştiu dacă Turcescu se balonează…’’

Enervată că nu apucă nici una, nici alta să bea ceva-ceva acolo, doamna în negru se ridică de la masă şi revine cu o perucă, o tavă şi un prosop, dându-se chelner. Întrebând înspre locul gol unde stătea ea mai devreme dacă ,, Doamna doreşte ceva ?“, la care cealaltă îi zise: ,,Ţi-am comandat un Chianti.’’ Astfel că ,,barmaniţa noastră’’ s-a dus în spate să-şi aducă şi ei un pahar. Cam cum îl vedeam că joacă tenis de unul singur pe Tom în desene, mereu grăbindu-se spre cealaltă parte de teren să returneze. ,,Ea – Să mai bem ceva ? Da ? Aduc eu sau duci tu ?“, ,,Ea prim – Adu tu, că i-ai zăpăcit pe oamenii ăştia.“

Apropo, au făcut bâză până şi de Bloody Mary. ,,Păi ce e ăsta de fapt ? Mare brânză. Votcă cu suc de roşii şi cineva s-a găsit să-i zică fucking Bloody Mary’’ Şi apropo de apropoul ăsta, se insista din partea amantei pe o sumedenie de anglicisme, textul vrând să ne reliefeze din nou faptul trist că nu ne mai ştim vorbi limba, decât folosindu-ne de cea a altora. Păi dacă am încetat de mult a fi francofoni sau adepţii cuvintelor inventate ca ,,furculision’’, inserăm cu duiumul americănisme ieftine. Eh, ce să-i faci. Asta e. Trăim într-o lume în care nici măcar argoul nu mai e ce a fost. Ce să mai zic de înjurături ştanţate cu marca ,,fuck’’™.

O a treia [Lia Bugnar ( – foto mai sus ) – presupusa amantă doi], îmbrăcată în straie de homeless, intră şi ea în scenă, cerând două pliculeţe de zahăr (pentru că mâncare nu era) ,,să sfâşii şi io’’ şi două de votcă. Astea când o văd cum arată, năucite nu alta. Bineînţeles că situaţia nouă ivită, având-o acum în componenţa sa şi pe surprinzătoarea femeie a străzii care trăieşte în canal, a accentuat şi mai şi comicul situaţiei. Plus de asta, aduce un aer proaspăt, prin observaţii enunţate către public, de genul: ,,De ce să implică asta mai mult ca nevasta ?” sau ,,Prietena nevestei înşelate. Rol de căcat. Se putea şi tăia. Mai bine băgau un rol de chelner dacă era.’’, desfiinţând-o pe amantă cât ai pocni din degete. Făcând-o din două mişcări, ca orice om al străzii care se respectă şi nu are nimic de pierdut. La fel cum l-a făcut şi pe el: ,,Păi dacă-mi trage ăsta un vânt, îmi leşină toţi şobolanii pe conductă.’’

Felicitări Liei pentru text, însă personal, cred că mai bine s-ar fi potrivit o alta în rolul cerşetoarei. În sfârşit, bravo şi Dorinei Chiriac pentru regie.

Şocul serii a fost absenţa lui Marius Manole (nu mai ştiu din ce motive), care trebuia să joace rolul soţului. Înlocuit în ultimul moment cu cine altfel decât Zoli (Zoltan Lovas), omul dispus să dea oricând o mână de ajutor. Chiar dacă doar cu foaia în mână, indiferent, lăudabil gest. Deoarece şi el primise propunerea abia cu câteva zile în urmă. Or’cum, personajul său îşi făcuse apariţia abia spre final, aşa că nu pot spune că situaţia (în care eram angrenaţi şi noi, ca public) a influenţat prea mult mersul lucrurilor. Totuşi, puţin tot a furat din magie.

Cu toate astea, toţi au ştiut să facă haz de necaz, stârnind râsete. Lia: ,,Se uita Albulescu la Zoli ca la soare, de mai că nu-i ardeau sprâncenele.’’ , ,,Ce actor mai venea să te ajute când ştia că prima opţiune ar fi fost Mălăele ?” , ,,Ratez pentru asta premiul Uniter pentru cea mai bună creatură de canal.’’ Zoli: ,,Joc un chel balonat, dar mă vedeţi cum arăt şi vă garantez, am o digestie excelentă.’’

Ei şi ca să încheiem, a treia s-a dovedit a fi mama bărbatului din poveste. Punct.

P/S: Şi întrucât pentru cronica asta am pus foarte mult accentul pe replici, încercând să o scriu într-un stil cât mai aproape de genul reportajului, nu pot să nu menţionez şi una ultimă, la care efectiv m-am prăpădit de râs: ,,Cum, cum să mă înşele, când eu sînt tic-ul inimii lui şi el tac-ul inimii mele ?“

Sper la anul să mai prind ceva de la Teatrul Luni la Underground şi anul viitor. Din câte am văzut pe site-ul Green Hours, au un repertoriu destul de vast.