Festivalul Internaţional de Teatru Nou (FITN), ediţia a 5-a
Teatrul Naţional Târgu Mureş
Compania „Liviu Rebreanu”
Piesa „Patru piesuţe politice despre duşmani”
de Csaba Székely, Regia: Aba Sebestién

Partea întâi

Școlari și școlărițe se-nvârt în jurul unui ringhișpil, poartă jambiere roșii, pantaloni scurți, șapcă și ghiozdane. Așa începe totul, cu ei ținându-se de mână și grăbind ritmul mereu. Rosteau înfierbântați melodia „În pădurea cu alune/Aveau casă doi pitici.” Pu-pu-pu… bi-ne hai că mă ab-țin. Nu de alta, dar ni se transmite că vorba multă e gălăgia omului.

Se întreabă toți cât se mai stă, întrucât se pare că există oameni care vor să pună mâna pe terenul lor de joacă și pe carusel.

– Nu știam că-i al nostru.
– Ba da, îi al nostru pe veci. Terenul ăsta a fost construit de taţii noştri.
– Dar tata-i mecanic auto. Eventual îmi repară cupa de la macaraua roşie de jucărie.
– Uite, groapa de nisip e plină de căcat. S-a ajuns aici, dar un carusel ca al nostru nu mai găseşti la nicio grădiniţă.

Ar fi totuşi de menţionat ceva, caruselul acestora nu se învârte, prin urmare, se-nvârt ei într-un cerc. Legat de acest lucru, ni se spune că-i uşor să arunci cu acuzaţii. Apoi se trece la replici disperate: „Și un munte se mișcă mai repede, și un lanț muntos.” Așadar, caruselele de la alte grădinițe se mişcă-n sens opus, dar nu știm față de ce anume. „Bine, așa e, dar noi nu putem conta decât pe noi.” Fraza anterioară denotă, iată, neîncrederea în cei care nu ar face parte din grupul lor ermetic. „La prima vedere par exact la fel, însă absolut totul e diferit la ei. Ei sunt inamicul din interior care se cacă cu căcat de câine în groapa noastră cu nisip!”. Se ambalează și unul dintre ei e ordonat să-și arate puțulica, clar că doar din demnitate.

În decor, o fetișcană sare coarda și lovește cu ea brațul ringhișpilului. Tatăl unuia dintre băieți își ceartă odrasla și îi spune că pentru asta ar putea fi dat afară din partid.

Toți stau pe gânduri, vorbind despre vremurile de mult apuse. E drept, tot în deșert trăiau, dar nu le era foame. Mai demult îi cotropeau alții, își băgau capu-n nisip, ba le mai era și frică. Acum doar se plâng de foame și de sete sau se ceartă între ei, urându-se pentru asta. Așa că s-au decis, au nevoie de un rege care să nu suporte contradicția și să fie ales din rândul animalelor (normal).

În scena următoare, o tipă își începe dansul pe un baobab uscat. O cheamă Pisu, mestecă gumă și stă cu piciorul ridicat în aer. Are urechiușe și face parte din Familia Felinelor – Ordinul Carnivore. Trăsături aristocratice: e o leneșă.

Struțul, cămila, antilopa și vulpoiul se adună și dezbat în vederea alegerii unui rege, pentru că potrivit aplicațiilor, vulturul are mai multă experiență în managementul deșeurilor și-n controlul demografic. În plus, portretul său stă bine pe steme și monede. În ciuda acestor calități, se optează pentru ceva total opus și Pâs devine rege.

Ulterior, cei patru realizează că pe lângă foamea lor mai e acum și cea a regelui, pe care sunt forțați, se pare, să îl întrețină. Pentru ei e prea târziu, au ales greșit; se hotărăsc să rabde și să-și bage capurile în nisip, la sugestia Struțului, exprimându-și astfel frica în tăcere. Nici regelui nu-i aduc de mâncare, așa că vulpoiul execută antilopa și se-nfruptă toți din ea cam o săptămână. Intră totuși la-nchisoare fix când mănâncă ceilalți pentru ezitarea sa (nu voia s-o ucidă). Toate erau mai bune mai demult…

Rămași singuri, struțul și cămila se hotărăsc să facă de un puci. Se gândesc să-l elibereze pe vulpoi și să-l facă împărat. Dar struțul, de mișel ce este, o anunță și pe Pisi de planul lor inițial. Vulpoiul îi zice și el reginei Pâs că struțul și cămila vor să-l scoată din pârnaie la lăsarea nopții. Sigur și struțul(?), întreabă domnitoarea. Păi bagă-te-n sacu` ăsta şi ascunde-te ca s-auzi când vin şi ăştia că zic adevărul. Şi poc(!), termină şi cu ea, fapt pentru care vulpoiul devine împărat, struţul principe, iar cămila prinţ al deşertului.

Primul decret al vulpoiului încoronat e să i se-aducă şi lui de mâncare, iar cel care întârzie va fi decapitat. Marele prinţ îi porunceşte struţului să facă el rost de haleală şi îl face un căcat de pasăre care nu trăieşte în deşert şi nici nu ştie să zboare. După atâta jignire, amândoi îşi dau seama că titlurile li s-au dat să se lupte între ei.

Una dintre cele mai drăguţe momente a fost când, în disperare de cauză, îl convocaseră pe vultur fluierând imnul Americii. Se lasă păgubaşi, aşa că vor să ştie care dintre ei va domni întâi în cazul în care le iese cu vulpoiul. Dacă îi dau şi acestuia în cap, vulturul va fi obligat să vină, mirosindu-i carnea.

Urmează din nou trădarea struţului, care-o convinge şi pe cămilă să se vâre-n sac. Aceasta adoarme şi zduf!

Partea a doua

Una dintre „pildele” de bază ale piesei se referă cu siguranţă numai şi numai la România: „Dacă nu dai șpagă, nu trăiești în mod cinstit.”

Ni se dezvăluie o nouă imagine, din nou cu caruselul fixându-ne atenția. Un militar cu kalaș îl împinge, în timp ce două femei se-nvârt pe el roată-roată fără rost. Acum se-nvârte degeaba, dar pentru siguranța lor, omul legii le veghează destul de insistent. Mai exact, le-a făcut o ofertă modestă, dar cu pușca-n mână. Una dintre ele e chiar maică-sa.

Alți doi intră în scenă și se plâng de faptul că nici scorpionii nu mai sunt de halit. În război, stângacii și dreptacii merg în aceeași direcție – adică zboară-n aer odată cu lansarea bombei. Animalele-s de negăsit. Până trage careva și șerpii putrezesc. Parlamentu-i o ruină, dar nimic nu s-a schimbat. Tot fără folos era.

Cad cu toții în fântâna plină de nisip. Ca să scape, sunt nevoiți să se cațere unul pe umerii celuilalt, dar ajung să facă sex de îmbârligați ce sunt. Dup-atâta ezitare, bomba cade în fântână.

Partea a treia

Suntem pe Marte, fratele femeii-președinte e martemafiot. Prin urmare, ura poporului trebuie redirijată, e nevoie de diversiune și de mult scandal. Soluția perfectă? O confruntare (adică un război civil) între marțieni și pământeni. Celor de pe Terra li se vor zice hominizi, să semene cu niște viermi la denumire. Păi da` ce, de la atâta încălzire globală să vină la noi cu balamucu`? O s-ajungem să ne uităm la Eurovision şi noi.

Ajungem acasă la marțianul Traxtor – sfetnicul cunducătoarei. Apar doi hominizi de mână, cu cască și costume de astronauți, femeia-hominidă fiind însărcinată. Obosită, aceasta se așază pe un scaun și e beștelită de către Traxtor.

– Niște barbari, ce să mai zic, noi ne-așezăm direct pe Marte, iar scaunele țin de masă.
– Și-n ce lună ești cu Hominiduță? întreabă Traxtorița pe un ton duios.
– O să rămâi aici să-l naști pe împuțitul ăla de jeleu? mai adaugă și soțu-so.

Totul continuă cu robotul NASA ajuns pe Lună, despre care marțienii cred că e un zeu. Îl numesc LOL, făcând aluzii la prostia entităţilor fictive. Pământenii sunt duși în garaj la adăpost și sunt rugați să nu zgârie Mercedexul sau să se-atingă de unelte. În tot acest timp, știrea care circulă cel mai des pe stradă e că marțienii care țin în casă hominizi iau 10 ani la zdup.

Șefa marțiană își vizitează sfetnicul mai repede decât acesta se-aștepta și-i aduce-n dar aur și parfumuri. Aur pe care-l va înapoia fratelui martefiot, având datorii la el. Dintr-o dată, se-aud hominizii, femeia de pe Terra naște și tuturor le pică fața când îl văd pe nou-născut.

În încheiere, un ultim mesaj din partea actorilor din Târgu-Mureș, cântat pe șapte voci la toate microfoanele: Sugeți pu-pu-pu-la-la-la-la/dacă viața ne-o furați!/Pu-pu-pu-la-la-la-la!/Pu-pu-pu-la-la-la-la!/Pu-pu-pu-la-la-la-la!/Pu-pu-pu-la-la-la-la! Faceți un calcul și ghiciți la cine se referă.