Dacă toate merg invers… ia-ţi şi haina pe dos, o să vezi altfel situaţia.

unu

De unde îmi vin anxietatea şi nervii ? Pentru că în drum spre casă din nou am văzut acei oameni spălăciţi, dezumanizaţi, depersonalizaţi, trântiţi pe pavaj să-şi ducă restul zilelor pentru un sens inexistent, impus, indus.

Nu e nimic cald, nimic moale, doar dale şi rece, betoane. Totul se îndepărtează de noi şi de ce am fost. Asta spune toată lumea. Dar oare ce am fost ? Când nu a fost omul lacom, avar şi doritor de parvenire ? De ce aspirăm spre umanitate, când aceasta îşi trădează sensul singură, de ce mai sperăm şi continuăm ? Eram pe tren şi citeam. Lângă scaunul meu, un nene care citea dintr-o carte groasă cu şoapte pentru el. Un om la sfârşitul timpului său, al trupului mai exact, care îşi încerca şi acum nervii în continua dorinţă a omului de cunoaştere şi perfecţionare.

Raţiunea este o minune şi probabil de aceea sensul nostru e foarte important, pentru că nu ştim să o explicăm şi să arătăm de unde a venit. Ştim să alterăm însă realitatea cu adevăruri mincinoase, inexistente. Aşa s-au născut tendinţele morale şi religia probabil, aşa-zisa conduită stas a societăţii, care restrânge posibilităţi şi reprimă gesturi, cenzurează sentimente, vorbe, înjurături. Spun probabil pentru că vreau să nu mă pronunţ aprig asupra unor probleme foarte fragile. Consider că trebuie să fim mereu ponderaţi. Este suficient să spun că această nesiguranţă în care trăim denotă dezordinea universului, atâta timp cât nu îl cunoaştem, dar putem atenua acest lucru prin cunoaştere şi etică. Nu ştiu cât de bine e să aibă fiecare etica sa, dar nici una universal valabilă nu ştiu dacă mă va ajuta pe mine sau societatea în imensitatea ei, pentru că suntem profitori, pe orice parte am vrea să o luăm.

De prea multe ori luăm de-a bună suprafaţa lucrurilor, trăndându-ne pe noi înşine cu senzaţiile endorfine, şi de prea puţine dăţi acţionăm sinaptic într-un mod constructiv. Sigur, amândouă sunt mecanisme chimice care pot duce spre autodistrugere. Venind vorba, viaţa îmi aparţine, nu are nimeni dreptul să-mi impună dogme religioase care să mă împiedice să mi-o iau oricând aş dori acest lucru.

doi

As vrea să scriu, e foarte nobil consider, şi cred că dacă toţi am face lucrul acesta ar fi o lume mai bună. Asta presupunând doar că fiecare am avea intenţii nobile. Deşi nu aş vrea să influenţez pe nimeni, totuşi as vrea să fiu citit. Oare chiar am nevoie de vorbele altuia să mă exprim, oamenii cu percepţii proprii îţi pot da definiţii despre ce simţi tu ? Oare e arogant ce fac eu acum ? De fiecare dată când îmi pun întrebări mi-e greu să nu o iau de la capăt, cu altele, teanc una peste alta.

Câţi dintre cei care citesc o carte îşi aranjează deja cuvinte în cap, se opresc după fiecare paragraf şi scriu propoziţii cu noi idei, de la ei. Câţi le pun pe foaie, câte am putea face dacă am face acest lucru şi câte nu, doar pentru că pierdem timpul scriind ? Cred însă că studiul este esenţa vieţii noastre ca fiinţe umane.

Nu cred că istoria se repetă, nu cred că eu copiez sau sunt copia unui ceva despre care nu am cunoştinţă, deşi din simplul fapt că trăiesc pe lume mă pot considera un exemplar la fel ca oricare altul până la naşterea mea, care va face în fond aceleaşi lucruri pentru a supravieţui, va căca pentru a trăi, dar va scrie oare istorie ? Conceptul se anulează din start când ne gândim la veridicitatea ideii de destin, pentru că atunci istoria va fi predefinită şi deci, îşi va pierde sensul.

E aiurea să scriu despre toate acestea înainte să consult filozofii, deoarece tot ce scriu acum e influenţat şi de ce am văzut, auzit şi simtit până acum, deşi consider că personalitatea mea a rămas mereu într-o oarecare măsură intactă. Mereu mă întreb dacă am fond bun şi vreau să cunosc definiţia absolută a binelui, însă de ce îl pun tot timpul la îndoială ? Pentru că întrebările nasc răspunsuri, iar fără ele, fără dileme, fără un pic de îndoială, n-am avea nici cea mai vagă idee pe ce lume trăim. E rău ? E rău să fii bun ? Ce e moral e şi bun, după asta ne luăm, dar nu cunoaştem definiţia moralităţii în totalitatea ei, asta vine din raţiune, şi de multe ori chiar din cauza ei ne întrebăm dacă nu am pierdut-o.

trei

De ce mi-e aşa de greu să mă cunosc, cum să cunosc pe altcineva astfel ? Cum se face că în fiecare zi descopăr ceva nou la mine, deşi ieri nu era acolo… unde era? De ce îmi pun aceste întrebări ? Ca să ţi le pui şi tu. De ce în cunoaşterea noastră devenim egoişti ? Problema egoismului m-a măcinat multa vreme. Câtă vreme tinzi spre cunoaştere ignori lumea şi te izolezi. Dar cum să te suporţi egoist şi cum să nu fii şi să te minţi ? Probabil doar cei care se dăruiesc pe ei înşişi pot răspunde la această întrebare. Şi totuşi, câţi dintre oamenii aceştia sunt conştienţi că sunt dezosaţi ? Cred că a nu fi egoist e şi asta o dovadă de egoism, şi invers, pentru că în ambele cazuri iţi reprimi nişte stări, unele fireşti, altele logice, raţionale. Cu cât ştii mai mult, cu atât iubeşti mai mult. Te apropii de adevăr sau de ceva înălţător. Cu cât iubeşti mai mult, cu atât ştii mai puţin.

Ca să evolueze, omul trebuie să nu se suporte. Când putem strânge cunoştinţe din ceva, din orice, ne oprim când considerăm noi că trebuie şi e suficient, însă cine ştie când trebuie să ne oprim şi de ce să o facem ? Pentru asta avem urcuşurile şi coborâşurile inexplicabile care ne dau de înţeles „de ce” şi „când” şi care în acelaşi timp ne frânează dorinţa de atingere a absolutului. Este absolut vital să fim ponderaţi, să nu cădem în amănunt, să nu exagerăm, să nu ne pronunţăm când nu o putem face bine.

patru

De mult n-am mai scris. De ce şi unde a dispărut această pasiune şi cum de nu am putut scrie cât timp eram îndrăgostit, decât pe finele iubirii ? Poate pentru că am fost fericit pe un plan care nu mai impunea alte cerinţe speciale, decât dorinţa ca ea să îmi fie aproape, feiricită. Niciodată n-am înţeles adevărul absolut, dar ea ar fi fost reprezentarea sa. Era totul foarte clar, fără ea totul e difuz, deci trebuie să fii orb ca să fii fericit. Trebuie să involuezi ca să fie şi celălalt. Însă involuţia cu oricine e o binecuvântare, la fel ca beţia, la fel ca drogurile, la fel ca nervii uneori excitaţi. Totul e relativ. Cred că singurul drog pe care l-aş lua singur ar fi cafeaua, în rest mă sperie ideea.

Simţim că ne minţim şi că ne negăm scopul. Când ai pe cineva, de obicei se întâmplă totul înspre bine şi asta ne sperie de multe ori, ajungem la certuri, la furia fericirii care se întoarce împotriva noastră precum o mahmureală după beţie. E frica de fericire, pentru că îţi pui problema dacă această fericire e reală. Ţi-e frică să-l întrebi şi pe cel de lângă tine dacă simte acest lucru, simţi că înnebuneşti şi pui punct. Începi să urăşti ideea de iubire, apoi îţi pui problema dacă ce ai făcut a fost bine, însă încerci să nu dai înapoi, să îl laşi să înţeleagă că tu nu ai greşit.

De ce trebuie să însoţesc pe cineva în viaţa asta, de ce gândurile mele analitice trebuie să le dau uitării ca să mă aproprii de acea persoană, sau de ce vreau să o cunosc ? De ce trebuie să fie ea reţeta fericirii mele şi deci, limita mea ? De ce trebuie să mă adaptez la un compromis? Câte nu am vrea să cunoaştem, să sacrificăm acest lucru pentru el/ea ? De ce am vrea să o/îl cunoaştem ? Este el/ea suma cunoaşterii cumva ? De ce trebuie să fiu altcineva, să mă schimb, să mă mint, să mă prefac, să mă pliez pe dorinţele altcuiva ? Probabil că dacă discuţi aceste chestiuni cu cel de lângă tine vei putea pluti într-o ignoranţă impusă şi stabilită de comun acord.,,Alţii se bucură atât de mult unul de altul, iar noi deseori stăm atât de mult pe gânduri.“

Ai vrea să fie simplu, ai vrea ca fericirea să vină din ceva superficial. Dacă fericirea e o dorinţă şi dorinţa e o minciună, de ce mai vrem să fim fericiţi, de ce negăm că am putea acţiona din instinct ? Poate fericirea este doar o nevoie făurită. Poate nevoia de a fi lângă un/o anumit/ă el/ea este o obisnuiţă dobândită în timp şi atât.

cinci

Există o gravitaţie care ne ţinteşte de pământ cu un scop. Raţiunea este mult mai preţioasă decât capacitatea unei păsări de a zbura. Toate simţurile noastre sunt puţin dezvoltate, dar noi continuăm să le dezvoltăm artificial. Nu văd de ce însă am vrea acest lucru, de ce nu ne dezvoltăm simţul critic, raţional, moral, bunul-simţ, adevăratul simţ pentru care simţi că eşti om. Şi eu consider meschină erecţia animalică de dimineaţă. Aş vrea de multe ori să-mi reprim instinctele, pe de altă parte aş vrea să îmi reprim dorinţa de a mi le reprima, însă raţiunea ne impune inevitabil acest lucru pentru ca noi să devenim mai buni, pentru a trăi şi a coexista.

De multe ori ne îmbătăm sau ne drogăm să uităm de raţiune, să o batjocorim sau să descoperim sensuri ascunse cică. Şi atunci însă negăm că facem acest lucru şi ne controlăm pe cât putem abaterile, devierile, evităm să preia controlul inconştienţa. Este o povară prea mare să gândeşti, să fii analitic, să ai mereu dureri de cap, dar nu ar fi oare groaznic să nu le ai, să trăieşti în nepăsare şi să te laşi în voia sorţii ?

Poţi să faci asta, să îţi tulburi raţiunea, este oricând o scăpare provizorie cu care poţi evada, atâta timp cât nu te atingi de integritatea altuia. Consider ruperea de raţional ceva perfect normal, iar curiozitatea e în noi toţi şi o consider naturală, consider că poate căli. Avem însă concepţii care ne-o împiedică. E trist de câte ori ne-o negăm şi de câte ori pot profita alţii de acest lucru şi în sfârşit, de pe seama noastră. Profită şi când ne-o satisfacem, dar aici ţine de luciditatea fiecăruia.

şase

„De la cei buni vei învăţa lucruri bune, dacă însă te vei amesteca cu cei răi, vei pierde şi mintea pe care o ai.“ – Theogonis. Eu nu sunt de acord, în sensul în care trebuie să cunoşti răul în deplinătatea lui pentru a-l evita, pentru a-l distinge de bine.

De câte ori vrei să fii lucid ? De câte ori cazi pe gânduri şi invoci pentru orice o polemică pentru că te secătuieşte ignoranţă, dar ţi-e frică să nu cazi în extrema cealaltă ?

Fac o paranteză. Nu ştiu de ce sunt aşa de zănatic. Mereu mă forţez să fiu mai bun, mai închegat în gânduri, cum pot alţii nu ştiu. Îmi cer scuze pentru incoerenţă, pentru dezordinea logică şi pentru un eventual limbaj greoi.

Accept şi haosul şi ordinea. Haosul trebuie ordonat. Ordinea trebuie şi ea învârtită, întoarsă, răsturnată, încurcată, încâlcită să capete un sens. Chiar şi haosul pe care-l exprim acum vine dintr-o ordine de idei a mea. Neclarul şi confuzul nasc la rândul lor lege, ordine, logică, limpezime. Nicio idee nu e rea, naşte alte idei. Orice pierzi vei câştiga mai încolo. Involuţia te determină spre evoluţie, dacă aceasta este constientizată.

şapte

Cred că avem nevoie de metafore, pentru că ele nasc infinitul pe care îl putem percepe şi controla într-o mică măsură, într-un univers al ambiguităţii. Nici eu nu înţeleg tot timpul abstractul, arta urâtului sau grotescul. Îmi pare rău că nu pot distinge decât până la un anumit nivel, prin urmare sunt mic, dar măcar conştient de acest fapt. Exemple e de prisos să dau, deoarece ele ar fi relative pentru fiecare în parte. Mă deranjează însă lucrurile lipsite de sens, predominantă nevoilor inventate, iluziile, cei care sorb dintr-un repetabil de superficial şi fad şi în sfârşit, facilul sărac care omoară umanul. Prefer mai degrabă cuvinte simple care nu nasc nonsensuri, prefer mai degrabă concretul fără de care nu ar exista abstractul. Detest cuvintele mari şi puerile, cu fast şi intenţii ascunse. Prefer să fac fericit un câine care chiar se bucură cu instincte şi emoţii, decât să vrăjesc o gagică.

Nu ştiu cât poate înălţa munca, cea brută cel puţin, şi nu ştiu ce noimă poate da ea vieţii, pentru că doar la sistarea ei începe cu adevărat gândirea. Cugetarea. De aceea îmi permit să amân mereu. Nici cu lenea nu e bine să exagerezi, dar dacă ţi-e lene, să-ţi fie de bine. Mai exact, nu încerca să fii ambiţios când nu eşti. Lenea e un high, o stare ce nu permite agitaţia, disperarea sau plictisul să o pătrundă.

infinit

În fine, sunt prea multe percepţii despre lume să mă mai chinui să le iau pe toate în considerare, poate am pornit voit spre un eşec când am început să scriu acest text. Orice zic eu aicea poate avea un contraargument. Eu personal am constatat că singur nu poţi descoperi minuni, sau o faci foarte rar, pentru că doreşti să le împărtăşeşti şi nu ai cu cine.

În fiecare zi încerc să mă obişnuiesc cu un nou mine, starea îmi alternează fără să vreau şi îmi place că astfel elimin o parte din monotonie. Nu înjur niciodată fără sens, o fac doar când există acea disperată nevoie pentru ,,un m**e fondat“. Sunt o cronică scrisă în grabă deocamdată, dar a cărei forma va prinde viaţa din fircălituri. Sunt o sală de teatru umplută nici măcar pe un sfert, dar urmează progrese, pentru ca momentan sunt o petiţie înmânată… mie. Mă intitulez Iuli Neaţa şi am un tricou cu ,,Wake me up at 8 a.m“. Te iubesc pe ,,tine“(rău, bun, cum eşti) pentru că-mi dai inspiraţia şi eşti tot ce am.

„Omul este o fiinţă haotică ce va tinde să-şi asume rolul cunoaşterii şi va claca în faţa noilor infinituri de necunoaştere pe care le va întrezări. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit, ci pentru a oscila între nebunia descoperirii şi plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va ţine în cursă, până la sfârşit.” Octavian Paler

„În teritoriul extazic al iubirii nu e loc pentru clarobscur. Sau când e, iubirea e pe sfârşite. Nu există îndrăgostire dilematică, pasiune dubitativă, fericire analitică. Dăruirea de sine nu poate avea aspectul unei tatonări logice.” – Andrei Pleşu