„Problema e că oamenii inteligenți sunt plini de îndoială, în timp ce proștii sunt plini de încredere”, spunea Bukowski, iar un proverb popular românesc zice că „fudulia și prostia merg mână în mână”. Toate aceste „trăsături nobile” alcătuiesc perfect snobul, iar asta a arătat-o perfect piesa de aseară, „Domnul Jurdan”, adusă de către actorii Teatrului „Regina Maria” Oradea, ieri seară, la Festivalul de Teatru Clasic Arad.

Când prostului i se pune în minte că vrea să fie cult, să aparțină „lumii bune” vasăzică, și mai are și cantitatea industrială de bani care să-i permită această metamorfoză peste noapte, e clar că lucrurile o să alunece pe o pantă a ridicolului, chiar a grotescului. Parcă predestinat, am citit cu două zile înainte un editorial scris de Eugen Puiu, „Cultura – merit ori șansă?”, în care dumnealui era oripilat de oamenii care încearcă să pară mai culți decât sunt. Eh, dacă citind articolul, i-am dat dreptate, după vizionarea piesei… i-am dat perfectă dreptate!

Domnul Jurdan (Daniel Vulcu), om cu bani, însă dintr-o familie cu rădăcini simple, i se năzare că-i musai să devină om de vază, iar asta într-un timp cât mai scurt, căci amorul e mare și e îndreptat tocmai către o prințesă. Așa că pornește în propriul jihad de cucerire a culturii. Își angajează profesor de teatru și muzică, profesor de dans și teatru dans, „maistru” de arte marțiale, profesoară de filosofie, își ia haine „ultimul răcnet”, croite de un designer high class… ce mai, își cumpără toate ingredientele care să-l facă un om nobil, căci banii cumpără orice. Ce mai contează că toată lumea râde de el, plebea râde la orice! Ce mai contează că profesorii cred că are „sensibilitatea unui borcan cu saramură”? El vrea să aparțină „ielitei”, iar cu fiecare ban pus în buzunarul cui trebuie, urcă încă o treaptă către „tărâmul făgăduinței”. Problema e că Jurdan, pe lângă că e snob, e și teribil de naiv, iar cei mai mulți bani îi strecoară în buzunarul unei lepre din minister (Alin Stanciu), care-l stoarce de bani din interese proprii, însă-i promite marea și sarea, iar el este onorat că e prietenul unui om din „lumea bună”.

Piesa e împărțită în două mari părți: Începe cu strădania ascensiunii către „ielită”, iar pe urmă, după pauză, o dă într-o „Lambada” grotească, domnul Jurdan arătând tuturor cât de tare și-a pierdut mințile, refuzând cu vehemență să acorde mâna fiicei sale oricui altcuiva decât unui om de viță nobilă. Iar cum iubirea vieții ei, Claudiu, este un băiat simplu, singurul mod de a rezolva problema e ca acesta să exploateze nebunia tatălui ridicat la rangul iluzoriu de „Mamamușiu”. Din acest punct, tot ce se întâmplă pe scenă devine de-a dreptul incredibil, iar spectatorii se văd nevoiți să se frece la ochi, să se asigure că nu delirează… ștergând, în același timp, lacrimile de râs. Claudiu intră în rolul unui prinț arab…. dacă tot e vorba de extravaganță dusă la extrem, cine-s oare experții?

Pe lângă motivul central, snobismul – o conduită atemporală -, piesa exploatează și anumite „apucături” extreme contemporane, cum ar fi obsesia pentru „ecologie” (scena cu tinerele actrițe care zbiară cu toată forța din plămâni „Opriți încălzirea globală!” fiind fabuloasă) sau stereotipurile despre arabi generate de atacurile teroriste (Jurdan se temea teribil că începe războiul dacă-l supără pe prinț.

„Domnul Juran” e o adaptare după comedia „Burghezul Gentilom” de Molière. Regizorul Victor Ioan Frunză a reușit să creeze o variantă care a funcționat excelent, unde kitsch-ul și ignoranța sunt la ele acasă, unde nimic nu e prea mult, prea sclipitor, sau prea bombastic. O piesă care a dus la bun sfârșit ceea ce și-a propus: arată exact cât de penibil e să-ți asumi ceva ce nu te definește.