Ne grăbim, ne grăbim într-un fel în care repezeala noastră accelerează şi viaţa altora. Ne împingem la cozi, ne strecurăm bădărăneşte în faţa altora la ghişee pentru că „la mine nu durează mult oricum şi oooricum n-ai ce, dacă nu-ţi convine. Na !’’ Ne pupăm în treacăt, atenţionăm din startul conversaţiei că nu stăm, trebuie să fugim imediat, trecem unii pe lângă alţii fără să ne pese de nimeni şi nimic, ne facem că nu auzim, Another Day In Paradise… ,,Ne mai ve-de-eeem…” Fix. Alergăm pe bulevard şi scoatem din dicţionar noţiunea de promenadă, clădirile nu le observăm, trec şi acestea pe lângă privirile noastre, parcă dintr-o lume paralelă, depieliţate de mândreţe, julite de pasivitate.

Devastăm rafturile pentru a pune mâna pe produsele la reducere, punem botul la orice, ne grăbim să ne dezgolim că „cică dacă te dăzbraci la intrare, haina-i pă gratis”, facem sex pe fugă şi nu dragoste, plesnim ţac-pac fese şi nu dezmierdăm afectuos, citim rezumate ale marilor opere pe E-Reader sau alte gadget-uri şi devenim din paişpe pagini culţi, mai ceva ca într-o scenă de Matrix. Scriem în fircălituri zorite, sărim supărător melodii, sărim calul, ne dăm cu capul de pământ, exagerăm pripit, iubim orice, rostim propoziţii neterminate fără să ilustrăm o (!) idee concretă, nimic nu are început sau sfârşit. Dăm verdicte, suferinzi de malpraxis decizional, adoptăm sistemul Bologna, ne dăm cu părerea (sau mai rău, cu seama) ca şi copiii cu ringhişpilul, ne preocupă aparenţele şi ce cred alţii despre noi, uităm de lucrurile mici şi amănuntele importante ale vieţii. Demolăm clădiri mari ! În ciuda agitaţiei, nu suntem niciodată punctuali, ci întârziem cu orele. Nu ne încadrăm nici măcar în limitele balcanice ale bunului simţ.

Multitasking-ul este la mare modă, exersarea acestuia fiind recomandată tocmai în dimineţile ciufulite, când te-ai trezit ca să constaţi, strofocindu-te puturos, că-i prea târziu. În momentele acelea leneşe, sunt unii care reuşesc să conducă în timp ce se spală pe dinţi, să sufle în cafea şi să o soarbă concomitent sau să sară şase scări deodată, zece etaje la rând, fără să li se deschidă operaţia de apendicită.

Cu copiii ne învârtim în cercuri de două-trei ori prin faţa blocului şi apoi îi smulgem în răsuciri de pe triciclete, hăţindu-i de mânuţe, pentru ca apoi să tragem de timp la o emisiune dezgustătoare de pe Kanal D.

Trenul goneşte şi el în zgâlţâieli, deşi mereu are întârziere. Oamenii nu se încolonează la intrarea în acesta, ci intră de-a valma, direct peste cei care tocmai se pregăteau să iasă. Pe geam poate, cu tot cu bagaje. Înainte cu jumate de oră, ieşim stupid pe holul vagonului pentru a-l aglomera inutil. Greşim trenul, dar nu aşteptăm cu calm următoarea staţie, ci sărim, chiar dacă cel care duce spre direcţia dorită nu va porni din staţie decât peste juma’ de zi. La ieşire, eşti înghiontit pe scările minuscule de fier forjat, aflate şi acestea la mare distanţă de Pământ. Mare minune dacă reuşeşti să cobori teafăr şi nevătămat cu plase, ghiozdane, geamantan, servietă, haină, căciulă şi umbrelă, fără să le scapi, în timp ce sari ultima treaptă, tremurând din toate încheieturile. Normal că nu te ajută nimeni la coborâre, totul face parte din ,,training’’. Este poate unul dintre multele motive pentru care nu înţeleg de ce se mai uită lumea la ,,Pariu cu frica’’. Viaţa bate oricând ! După toată tărăşenia, la ieşirea din trolebuz, ca să fie tacâmu’ complet, vatmanul trage uşile peste tine şi te îmbrăţişează între terminaţiile cauciuciucate special pentru asemenea ,,ocazii’’. Cumva eşti afară, şi totuşi, înăuntru. Free hugs !

Maşinile care se află în apropierea zebrei pe care tocmai dorim să o parcurgem înaintează uşor, cât să agite pasul pietonal într-o mişcare speriată (de dreptul prioritar propriu) ce caută capătul celălalt. Uneori sunt atât de aproape că îşi şterg necuviincios botul frontal şi bara de protecţie de pantalonii tăi, siluiţi la această batjocură jegoasă. Alteori, pe aceeaşi trecere, te pomeneşti cu automobilul la mare distanţă, gonind însă cu pornirea şi velocitatea înverşunată a unui ogar care vrea să fie una cu linia de sosire. Eşti încremenit, blocat într-o stare temporară de înţepeneală şi nu ştii ce să faci. Brusc, eşti lovit de cârcei şi spasme spontane, cu maxilarul rămas blocat, cu ochii holbaţi şi mai gură-cască la bolidul jos, de luciu metalic, gata să te taseze sub roţile cu miros de ars. Pentru prima oară în viaţă ai prefera să faci infarct. Pe deasupra suntem agasaţi cu claxoane care nu contenesc să se oprească din larmă în nici un moment al zilei. Toată lumea claxonează la volan, ba femei, ba soferiţe, ba taximetrişti, din obişnuinţă, de nervi, fără motiv, inutil, în salut sau prelung, în ,,dăăă-te din calea mea !’’.

Pietonul, la rândul său trece pe roşu, aleargă printre maşini, taie căi, trăieşte periculos. Biciclistul trece şi el pe zebră, vuieşte pe trotuar în două roţi. Sau într-una. Motocicliştii sunt diabolici. Mopedele ucid ! Tramvaiele şi firobuzele (aşa se zice la troleibus în Timişoara, vă jur) duduie şi scot scântei ca nişte maşinării ale viitorului din Back to the Future. Peisajul este completat de clacări inevitabile de frâne, pistoane duse, celulare de două puncte, de maşini care pârjolesc străzile, de cele care troncăne din planetară la fiecare curbă ş.a claxoane, adresate de data aceasta celor care pur şi simplu trec regulamentar. Nu înţeleg de ce.

Desfiinţăm, înjurăm, scuipăm, schimbăm antrenori. Începem o treabă şi o terminăm pe alta. Rostim cu iuţeală clişee, ciuntim cuvinte, mâncăm litere, deşi suntem supraponderali, vorbim sacadat, gândim rar. ,,Ce-s alea diacritice ?“ Suntem schimonosiţi de debandada media de proastă calitate, infestaţi de posturile TV (toate la fel), limitaţi, tembelizaţi. Degeaba schimbăm nervos canalele, ar trebui stins televizorul, vă zic eu. Shut down permanent. Cum ? Păi cel mai sigur, dacă tot iubim fotbalu’, îl putem pune pe post de poartă şi se rezolvă treaba foarte frumos, cu un Goool !

Nu putem urmări cap-coadă firul epic al unei piese de teatru, ne întoarcem spatele filmului românesc şi valorilor culturale, nu ştim să iubim frumosul. Suntem urâţi şi urâţiţi. Ne îmbrăcăm la repezeală. Nu avem răbdare, dispoziţie, pentru că mereu ne năpustim asupra lucrurilor, aşa cum am fost învăţati să o facem imediat după opşnouă. De cărţi nici că mai poate fi vorba.

Viaţa a devenit o cursă în cercuri, ne grăbim ca nişte piloţi de Formula 1 în lap-uri interminabile de tumult şi stres. Cu cât fugim mai mult, cu atât ne îndepărtăm de noi. Un om grăbit nu are dileme şi nici putere de reflecţie. Un om calm denotă discernământ, relevă o minte lucidă, ia decizii bune şi nu multe. Articolul l-am scris el fugitivo, într-o zi în care mă grăbeam împrăştiat la o întâlnire cu nişte colege. Mi-a priit să rămân însă pe o bancă, pentru a-mi aduna gândurile pe nişte bileţele fircălite. Am funcţionat mai apoi cum o face calculatorul după ce îl defragmentezi.

P/S: Chiar acuma am primit un mesaj pe telefon de la o anumită colegă M. Îl reproduc întocmai: „Ne vdm, pup : * !”