Spectacol realizat în colaborare cu Societatea Română Alzheimer, Filiala Timişoara (Centrul Memoriei)

Regia – Simona Vintilă
Scenografia – Diana Dobra
Distribuţia – Dorina Darie Peter, Giorgiana Elena Popan, Florin Covalciuc, Ştefan Statnic

Părerea mea este în primul rând că Dorina Darie ştie întotdeana să transmită mult. Apoi, tema a fost aleasă bine, Altzheimerul fiind o problemă majoră în ziua de azi şi totodată din ce în ce mai frecventă, raportată la numărul populaţiei. Pe lângă asta, consider benefic faptul că repertoriul teatrului s-a îmbogăţit cu o producţie contemporană vizând un aspect social greu de neglijat.

Toţi au jucat de parcă s-au ţinut de mână pe parcursul piesei, sudaţi ca o familie (despre asta era şi vorba), doar că invers, întrucât, alcătuită din fiică, soţ şi soţie, era prezentată drept destul de scindată. Cu bărbatul aflat mereu în delegaţie, cu fiica venind acasă doar în vacanţe (urma facultatea în State) şi mama rămasă singură, invadată de surmenaj şi zarva inutilă de la job (în piesă stau inserate o serie de anglicisme, caracteristice epocii şi societăţii haotice în care trăim). Aşadar, spectacolul se încadrează cu brio la categoria ,,pentru toate vârstele.“

Substratul era surmenajul zilnic (când îţi sună în permanenţă telefonul îţi cam vine să…) şi imposibilităţile autoimpuse. Habarnismul existenţial a fost excelent conturat, iar partea realistă era înseşi boala şi durerile latente care o declanşează.

În schimb, sfârşitul nu prea mi-a plăcut, au spart fantezia cu o revenire la cotidian ce se putea ilustra imediat după final (Altzheimer awareness), unul care cu puţină ingeniozitate ar fi reuşit să egaleze nivelul piesei, superb jucată de altfel. Cu acumulări de tensiune, cu stres şi stări anapoda, redate prin inflexiunile specifice vocii şi body language-ului Dariei (mama). Chiar ţin să o felicit de fiecare dată când apuc, pentru că poate juca numeroase roluri, de aproape orice tip. În minte îmi vine acum unul mai recent, acela al bocitoarei din ,,Cu sufletul nu-i de glumit“. Sigur, şi ceilalţi au interpretat minunat, incluzându-i aici pe Florin Covalciuc (tatal) şi Giorgiana Elena Popan (fiica). Lui Ştefan Statnic, cel cu rolul psihiatrului în aparenţă rigid, nu am ce să-i imput, rolul în sine îl limita la nişte reacţii sterile şi statice, potenţate de faptul că de obicei stătea aşezat pe scaun.

Revenind, partea cu avertizările privind afecţiunea, laolaltă cu cartea pe care ne-au dăruit-o, se cădeau să aştepte construcţia mai amplă a ultimei scene. Că nu plecau oricum oamenii din sală, deşi la bar se dădeau buşeuri şi vin moca.

…ok, nu ştiu, final nu fuşerit, dar cumva ciuntit parcă. L-au urcat până pe culmile tragicului şi apoi l-au lăsat în aer, neterminat. Se putea lăsa tot aşa, în aer, nu zic, (asta e una dintre tehnicile teatrale obişnuite, se ştie) dar mai la înălţime.

Ah, şi încă un plus la nivelul limbajului: era viu şi actual, cu conversaţii spărgând limita nervilor, cu aceleaşi replici des întâlnite, acasă, pe stradă, la magazin, fade şi lipsite de sens, conţinând repetiţii fără rost, inconştient rostite. Autenticitatea dialogurilor este unul dintre motivele pentru care am ajuns să iubesc noul val de film românesc, spre exemplu. Şi e foarte bine că se pune accentul pe acest sector, aşa încât la modul fictiv, nu înregistrăm niciun deficit.
În ceea ce priveşte promovarea, a fost cam slăbuţă, ceva pe ziarele online, dar atât. N-am văzut niciunde, nici postare pe site-ul teatrului, (apărea doar la secţiunea ,,Program’’), nici afişe pe centru, iar singurul găsit de noi avea inscripţiile unuei reprezentaţii jucate în premieră la Timişoara, unde am înţeles că au ridicat sala în picioare. Ca şi la noi de altfel. E bine că ne facem cunoscuţi şi altundeva. Întotdeauna am remarcat nivelul destul de ridicat al actorilor noştri, comparându-i, desigur, cu restul celor din ţară. Prin urmare, a doua oară, când nu va fi premieră şi biletul va fi mai accesibil, vă recomand să mergeţi, merită din plin.

Am uitat de aspectele legate de decor. Simplu şi modern, implica o combină muzicală, sticle de vin şi whisky (sublinierea dezastrului emoţional), o canapea, bibliotecă, măsuţă, un covor, un taburet şi câteva scaune împletite. Recuzita avea în prim-plan numeroasele bagaje, în frunte cu un trolley.

La un moment dat, săriseră o lună, după care au trecut la o altă scenă, unde fiica o întreabă pe maică-sa suferindă de Alzheimer: ,,Păi cum nu mai ştii cum să faci tort, nu ţii minte că mi-ai făcut unul când am venit acu o lună ?“ La care mă întorc către un prieten şi îi zic: ,,Frate, îţi dai seama de cât timp durează spectacolul ăsta ?“

Pentru cei interesaţi, cartea se numeşte ,,Boala Alzheimer – Ghid pentru îngrijitori”, o avem în două exemplare şi o distribuim GRATUIT. Puteţi lua legătura cu noi printr-un simplu comment, e-mail, prin Facebook, iar în partea dreapta sus a site-ului aveţi absolut toate datele noastre.

,,Blessed” preia numele melodiei lui Elton John ce se auzea pe fundal. Sună cam aşa: