Da! Am înghețat… pentru că mi-am întors spatele sufletului. L-am ignorat, eram ocupat să învăț sărutul franțuzesc. Eram preocupat să găsesc soluții pentru alții… atât de preocupat încât… nu mi-am dat seama că devenisem o enigmă. Enigmă doar pentru mine, ceilalți mă percep ca pe schița „gânditorului”. Acum, încerc să mă descifrez… doar că înăuntru totul e scris în franceză, iar eu am învățat doar câteva cuvinte. Și așa, cu doar câteva ore de somn, încerc să realizez de ce m-am rupt. Care e lucrul care mă ținea legat de… lume, de rațiune, de voi.
Deși pentru alții e atât de reală atingerea… mie, mi se pare că lipsa atingerii e acel lucru empiric. Contradicție, poate, în termeni și definiție… dar poți să te contrazici cu nebunia? Atunci când ajungi să te întrebi… „de ce nu mă simt”, iar răspunsul vine tot de la tine: „pentru că ai ajuns să simți TOT!” …nu mai poți fi considerat… stabil. Nu te mai poți integra în convențiile pe care, cu respect, le-ai refuzat! Nu te reprezintă chiar tot… doar unele, pe care oricum le-ai modificat într-o oarecare măsura.
Am ajuns să nu mai port nici o haină, nu mai am nici o armură, nici măcar scut nu mai am. Nu s-a spart… doar… refuzat ca și existență… sunt… ce mai sunt? O rană deschisă? Nu, nu cred. Sunt… un sentiment, și atât, cred.
Cred în mine, cred că sunt tare, cred și știu că sunt… doar că nu mai știu ce sunt. Oare am știut vreodată? Prieten, ucenic, dușman, învățător, iubit… amant? Cât mi-ar fi plăcut să fiu cântăreț sau scriitor! Puteam să cânt ce doare, sau puteam scrie ce doare… dar nu sunt special, doar sunt, așa că ce doare… trebuie să simt… am noroc sau ghinion? Acum, după ce voi fuma și aceste ultime cuvinte, voi stinge jarul.
Oare care jar va fi? Cel din jurul meu care mă arde sau cel din suflet care mă îngheață?